marți, 14 februarie 2012

Un petec de cer (27)

Tocmai intra în secretariat când se-ntâlni cu una dintre colegele girofar, cum le poreclea Jana pe cele care răspândeau veștile cu viteza luminii. De aceea nici nu se miră că aceasta se opri în dreptul ei  îi făcu din ochi șoptindu-i conspirativ:
-         Dacă veneai acum un sfert de oră, dădeai nas în nas cu... frumușelul.
-         L-am ratat?! intră Iarina în joc, mimând disperarea șocându-și interlocutoarea. Dar știi, nu-i nimic... m-a sunat de aseară de când a venit, ba mai mult... știi tu! preluă  ea  același ton conspirativ.
-         Știam io și nimeni nu mă credea! auzi în urma ei, reacția respectivei, dar mulțumită  de decizia luată își văzu de treburile pentru care venise.
După aproape o oră părăsea incinta spitalului, fericită că-și rezolvase problema și  fără ”pilele” de care mai toți, încă, o bănuiau. Adevărul, adevărat era că ea nu-și luase concediu de sărbători de ani de zile, cedând acest privilegiu colegilor cu familie. Anul acesta îl voia pentru ea. Și avea de gând ca începând de astăzi ea să fie cea care-și stabilește prioritățile.
Așa se face că imediat ce ajunse în centrul orașului îl sună pe Vlad.
-         Bună dimineața. Mă bucur că mi-ai răspuns. Mai ești în oraș?!
-         Da. Am fost într-o mică vizită la spital. Voiam să te sun.
-         Intru  la A&D. Te aștept aici la o cafea?!
-         Perfect. Bem o cafea în public?!
-         De ce nu?!Uiți că sunt o femeie divorțată?!
-         Atunci poți urca chiar și-n camera mea, dacă ești în zonă. Cu tot cu cafea.
-         Pot... cer la pachet și urc.
-         Am glumit, Iarina.
-         Eu nu. Vorbim când ajung.
Comandă și cornuri. Nu uitase că lui Vlad îi plăceau cornurile cu dulceață de zmeură. Se opri în holul hotelului de parcă lipsea ceva. Stătu o clipă locului și cum nu găsea ce cauta se-ntreptă spre recepție.
-         Fiți amabilă, pot să las câteva minute pachetul acesta aici? Am uitat să cumpăr ceva... alb, continuă ca pentru ea.
-         Bineînțeles. Dacă vă pot ajuta cu ceva? Avem câteva standuri cu lucruri utile și drăguțe chiar imediat, în dreapta. Un fel de galerie a artiștilor plastici.
-         Mulțumesc. Dar mi-ar fi trebuit o florărie. Și n-o localizez pe cea mai apropiată.
-         Din păcate, s-a reprofilat florăria din zonă. Mai sigur ar fi s-ajungeți la piață.
-         Da. Așa cred. O să arunc  o privire la standurile de care vorbeați. Poate-mi sare altceva în ochi. O să las totuși,  câteva minute pachetul aici.
-         Sigur, cu plăcere.
Habar n-avea ce voia. Adică știa. Voia ceva alb, dar era penibil să-i cumpere un șervet sau chiar o batistă. Nu voia un cadou pentru Vlad, voia ceva care să simbolizeze pacea. Voia să facă pace cu el, cu cei din jur și-n primul rând cu ea însăși.
Se-ntoarse după câteva minute la fel de debusolată.
-         Din păcate, nu! răspunse ea privirii întrebătoare a recepționerei.
-         Îmi pare rău. Dar ce voiați mai precis?
-         O floare albă, de exemplu.
-         O floare albă?! repetă aceasta mirată. Una singură?!
-         Îhî, mormăi oarecum dezamăgită. Ceva alb. Un steguleț...
-         M-așteptați un minut?! S-ar putea să vă găsesc ceva.
Iarina privi după recepționera ce plecase zâmbind. Aceasta reveni imediat. În mână ținea un balon alb.
Începu să râdă la vederea acestuia. Intuia deja reacția lui Vlad și nu se putea abține... dar se arătă încântată de idee. Mai ales când recepționera îl răsuci. Avea formă de inimă,  un picuț cam desumflat iar pe una din fețe cineva desenase săgeata lui Cupidon.
-         Am avut o nuntă săptămâna trecută și au scăpat câteva baloane nesparte. Și le legaseră băieții din formație de orgă. Desenul e opera unuia dintre ei, dar era singurul alb.
-         Mulțumesc frumos. E perfect, răspunse Iarina reizbucnind în râs. Cât vă datorez?
-         Nimic. Mă bucur că v-am putut ajuta.
-         Ați fost super, super drăguță. Acum spuneți-mi numărul camerei domnului Dogariu, s-a cazat aseară, destul de târziu.
Mulțumind încă o dată, Iarina își luă pachetul lăsat și cu balonul după ea se-ndreptă spre lift.
Observă privirea  lungă a recepționerei și era convinsă că aceasta avea vădite semne de întrebare cu privire la sănătatea ei mentală, dar îi mai zâmbi o dată pentru implicarea fructuoasă.
-         E pentru tine. În semn de pace, spuse întinzându-i balonul.
-         Glumești?! o privi el contrariat.
-         Deloc. E alb, nu? E semnul păcii. Mă predau.
-         E alb, adevărat. Și ce săgeată... săgetătoare. Păcat că-i cam desumflată inimioara dar facem resuscitare.
-         Săgeata a fost bonus! Cât despre resuscitare doar vorbim c-un doctor, am știut eu unde vin.
-         Mda. Sare, piper... vom bea o cafea condimentată.
-         De astăzi sunt în concediu, spuse ea după o oarece pauză, urmărindu-i reacția. Tot concediul. Mă simt atât de liberă.
-         Tu?! Vorbești serios?! Sigur nu  ești bolnavă, Iarina?lăsând balonul deoparte.
-         Eram convinsă că așa vei reacționa.
-         Și cred că n-am fost singurul. Bun. Atunci, unde crapă?!
-         Poftim?!
-         De ți-ai luat concediu?
-         Pentru c-așa am decis. Și pentru că așa prevede legea... domnule fost director. Mă tot exasperau cei de la personal să fac cererea.  Acum... probabil mulți mă vor înjura. Nu se așteptau să le și efectuez.
-         Mă bucur.
-         Tot supărat ești?!îi zâmbi Iarina
-         Și ce faci în concediu?
-         Ai ceva propuneri?
-         Poate că am. Ești dispusă să le asculți? Iarina... te joci cu nervii mei?! rosti el aprinzându-și o nouă țigară.
-         Nu, Vlad. Vreau să mă ajuți c-un loc de muncă în București. Vreau să plec de aici. Trebuie!
-         Continuă, zâmbi acesta ușor iritat.
-         Nu, Vlad, chiar nu glumesc. Vreau să plec de aici, să fac ceva cu viața mea, vreau un nou început.
-         E un prim pas. Sigur că te voi ajuta . Sper că nu vrei o rezolvare acum, în acest moment?
-         Bun. Acum despre noi doi.
-         De ce presimțeam că va urma?!
-         Pentru că-ți sunt datoare cu...
-         Nu îmi ești datoare cu nimic. Hai să nu ne mai rănim.
-         Iartă-mă, Vlad!
Era sinceră. Privirea, cuvintele, până și balonul în fața căruia avu câteva ezitări... toate îi spuneau că Iarina era sinceră. Îi surâse și se apropie de ea îmbrățișând-o.
Ocrotită de pieptul lui și învelită de brațele acestuia, Iarina se cuibări îmbătată de căldura lui. O emoționa tremurul impercetibil al acestui bărbat atletic.
Perfect conștientă își ridică privirea spre el și se pierdură minute bune unul în ochii altuia încercând a desluși intențiile celuilalt.
Dacă Vlad și-ar fi coborât buzele către ale ei, le-ar fi descoperit umede,  catifelate și fremătând de dorință.  Dar acesta se limită la o simplă îmbrățișare ascunzându-și capul în părul ei mirosind a iarnă.
Alergase ca un nebun imaginându-și că ea o să-i sară în brațe, că... Iarina îl aștepta, acum că Ștefan nu mai stătea între ei. Nu-și dorea o aventură cu ea, nu nega poate din disperare altă dată s-ar fi mulțumit și cu atât, dar nu și acum. Îi simțea chemarea, poate din recunoștință, poate din nevoia de dragoste sau poate din răzbunare... în niciun caz din iubire pentru el. Un gând fugar îi trecu prin minte. Asaltat de atâtea femei tremura ca un puștan în fața ei.
Era iubirea un blestem?!
 Ce simplu i-ar fi fost s-o ia în brațe și s-o iubească, o hârjoană tandră și plăcută, s-o simtă unduindu-se și arcuindu-se în brațele lui.
O aștepta de-o viață, ce mai contau câteva zile, luni... ani?!
Ea se desprinse prima din îmbrățișare. Ușor stânjenită îi întinse cafeaua:
-         Se răcesc. Nu mă mai vrei?! îndrăzni ea într-un târziu cu privirea pierdută peste panorama brodată cu mult alb.
-         Mai mult ca niciodată, îl auzi în spatele ei.
Zgomotul brichetei, mâna lui trecând prin fața ei pentru a deschide fereastra, abia atunci se-ntoarse înfruntându-i privirea.
-         Te-am dezamăgit?!
-         Nu mi-am da seama cât de mult suferi, Iarina. Mă sperie... doar gândul că încă-l mai iubești pe Ștefan. Nu te grăbi să negi.
-         Nu știu, Vlad. Asta voiam să aflu.
-         Făcând sex cu mine?
-         Mda. Ce te pricepi să separi grâul de neghină!rosti ea îmbufnată. Am reușit să fiu ridicolă. Să te ia naiba, naiba să vă ia pe toți! Declarații de iubire, ani de insistență, așteptări, speranțe... și... frunze-n vânt!continuă ștergându-și cu furie ochii înlăcrimați. Și-acum plâng ca o idioată, de parcă nu m-am făcut suficient de râs!
-         Mai bine ieșim să ne plimbăm.
-         Așa cu nasul și cu ochii roșii? S-o văd hlizindu-se p-aia de la recepție și cercetându-mă ca pe-o arătare după ce s-a holbat după mine ca după o nebună. Sunt convinsă că ți-a încercuit numele  și te-așteaptă să cobori, să vadă... ea mi-a găsit balonul.
-         Și...?!? Hai, să fie cineva satisfăcut astăzi!
Iarina îi privi surâsul. Se aplecase în dreptul ei întinzându-i mâna a invitație.
-         Ai ochi frumoși, Vlad!
-         Mulțumesc pentru remarcă. Ți-a luat cam mult să-i vezi.
-         Ținem scorul la amabilități?!
Și șirul tachinărilor ar fi continuat dacă telefonul lui n-ar fi sunat pentru a treia oară.
-         Te las să vorbești. E ceva urgent, probabil, de insistă.
-         La noapte plec, rosti el după o oarecare pauză.
-         Înțeleg.
-         Hai să luăm cina la un restaurant, dansăm, vorbim... . Știu locul perfect!
-         Cu rezervare? îi făcu ea din ochi.
-         Numai bine să verificăm. Nu știu mulți că sunt în oraș. De fapt nu știai decât tu până ce-am trecut pe la spital.
-         Acum știe toată chirurgia... m-am asigurat că una dintre asistentele girofar are toate datele problemei.
-         Asistentele girofar?! izbucni acesta într-un hohot de râs.
-         Jana... le-a botezat așa. Hai, că te las, spuse privind iarăși aparatul  ce torcea  pe silențios, stabilim la telefon, unde ce și când. Te pup. Mai am nasul roșu?! întrebă ca pentru ea în vreme ce-n treacăt își aruncă o privire în adâncul oglinzii.
-         Puțin. Dar la fel de frumoasă!
-         Cuceritorule!
-         Slavă Domnului că nu mă consideri un papă lapte!
Un gând nebun îi trecu prin minte. Ce-ar fi fost să plece odată cu Vlad?!
Intră în casă urmărită de idee dar renunță. Avea destule de pus la punct. Dar nimic nu era mai urgent ca seara ce urma să vină. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog