Odată intrat în casă, Grig încercă să facă cât mai puțin zgomot. Observase o dâră de lumină strecurându-se pe sub ușa dormitorului și-și imagină că Nina era deja în pat.
Se-ndrepta spre bibliotecă când o auzi strigându-l.
- Dar ce faci aici pe întuneric?
- Te așteptam, Grig.
- Nina, vorbim mâine... vorbim când vrei, dar nu acum. Sincer, n-am chef și oricum simt că în ultima vreme... mai mult ne rănim.
- Ia loc, Grig. Voi vorbi doar eu. Pe tine vreau să te rog să mă asculți.
- Nimic nou. Dintotdeauna ai vorbit... doar tu! S-a făcut cum ai vrut tu! Ei bine nu! N-am chef să te ascult.
- Ai băut destul, Grig, rosti Nina privind sticla din care el își turna. Bei cam mult de câtva timp.
- De acord. Atât vreau să-ți spun: cred că ar trebui să ne vedem fiecare de viața noastră.
- Perfect.
- Sunt îngrozit de calmitatea cu care o spui! Ești fantastică!
- Nu sunt genul telenovelist: să urlu, să disper... să implor, Grig. Credeam că mă cunoști.
- Bine, spuse acesta dând din mână a lehamite. Să divorțăm!
- Poftim?! Cine a pomenit de divorț? Grig eu vreau să lăsăm fiecare de la noi. Ne-aprindem prea des și prea repede, nu crezi?! Uite sunt de acord să facem Crăciunul cu familia ta. Ba mai mult, dacă Adelaida e de acord, mi-ar plăcea să-i botezăm noi copilul.
- Nina... ce urmărești?! Tu nu faci astfel de concesii!
- Îmbătrânesc... și nu vreau să te pierd, Grig. Chiar nu vreau, iubitule! rosti coborând vocea și susținându-i privirea.
Și sărutându-l pe obraz, se strecură pe lângă el, lăsând în urmă dâra unui parfum fin ca o tandră adiere.
Grig se prăbuși în fotoliul din care se ridicase aceasta. Și el avea momente în care resimțea trecerea, scurgerea vieții, când se simțea bătrân. Poate aceasta îl speria și poate din acest motiv devenea deseori nerăbdător.
În cameră plutea încă parfumul Ninei. Privi paharul în care-și turnase și pe care nu-l mai băuse.
Devenise un frustrat și-n curând avea toate sanșele să fie și alcoolic. Frumos, comod își turna în pahar, refugiindu-se în bibliotecă printre poeziile sale. Scria despre iubire, dar uitase că nicio iubire nu se trăiește de unul singur. Privi spre ușa bibliotecii. Acolo era universul lui, acolo se simțea fericit, dar nu-i mai era suficient. Se ridică dar contrar altor dăți porni spre dormitorul conjugal.
Era conștient că Nina nu dormea, nici n-ar fi avut când să adormă căci doar ce stinsese lumina dar nu-i adresă niciun cuvânt ci se strecură cuminte în partea lui de pat, cum făcea de o bună bucată de vreme.
- Grig, o să vând casa bunicilor. Plătesc impozit de aiurea la ea și mi se pare inutil s-o mai păstrez, îl abordă ea căutând parcă motiv de vorbă.
- E proprietatea ta. Ești liberă să dispui de ea cum îți dorești, îi retezase el orice încercare de a se apropia.
- Și nu vrei să mai păstrezi nimic?!Păreai foarte încântat de...
- Nu. Mi-a trecut.
O atmosferă apăsătoare, o încordare mută cam așa se mai scurseră câteva zile. Dar spre deosebire de ea, Grig nu putea trăi așa. Realiză că Nina se adaptase relativ repede la noul lui stil, ba chiar îi era comodă aceasta lipsă de comunicare, un gol pe care și-l completase cu și mai multă muncă.
- Spui că nu vrei să mă pierzi și totuși nu faci nimic în a ne îmbunătăți relația.
- Eu să fac?! Dar tu, tu Grig... ce faci?De șase ani mi-ai dat de înțeles că-i bine ce și cum decid eu, acum deodată întâi te revolți devii pentru câteva secunde marele răzvrătit apoi te retragi ca un pisoi bosumflat... dar vezi tot de la mine aștepți să fac acel ceva. Ești comod în trăire, ești comod în iubire...
- Dar eu măcar te-am iubit... iubesc.
- Și eu, nu?! Crezi că dacă nu-mi plâng iubirea în versuri, nu le pictez pe tăpile răsăritului, dacă nu le scriu pe firele de nisip ale mării... nu iubesc?! Ce știi tu despre iubire? Tu, care ai avut parte de ea din plin? Ai cunoscut alintul surorii tale, al bunicului tău... te-au răsfățat iubindu-te. Ai tu habar despre cum e să ți se reproșeze în fiecare zi că ești un copil nedorit... că încurci? Să fii pur simplu aruncat de colo colo, ca un bagaj nedorit. Să-ți dorești un sărut, o mângăiere... măcar atât cât primea blestemata aia de cățelușă pe care o drăgăleau toți?! Habar n-au avut că eu am omorât-o! Că din economiile mele am cumpărat otravă și-am scăpat de ea. Am fost geloasă pe o cățea, am crezut că-i pot lua locul. Am cerșit atenție, m-am gudurat ca și ea, dar degeaba... am descoperit că nu meritam nici cât o ea. Și-am îndurat... până ce mi-am dat seama că trebuie să lupt. N-am cerut eu să vin pe lume, de ce?!
Dădu să spună ceva dar Nina nu putea fi întreruptă. Părea o cascadă dezlănțuită și-i simțea întrebările biciuindu-i chipul.
- Nu, stai liniștit... nu te acuz de nimic. Am renunțat s-o mai fac, să mai caut vină celor din jur. Asta e viața mea, aceștia sunt demonii mei și doar eu trebuie să mă descurc cu ei. Mi-au ucis copilăria... m-au ucis pe mine și am crescut seacă pe dinăuntru. Sunt precum un cactus, m-am adaptat la alt sol și mă sperie gândul că mi-ar putea prii și altul. Am trudit din greu să-mi plătesc chiria pe fiecare zi din existența mea pe acest pământ... și-am crezut că mi-am achitat datoriile că merit și eu în sfârșit să trăiesc. De când mă știu a trebuit să iau decizii, să-mi asum victoria sau eșecul. Deci și acest eșec îmi aparține. N-am știut să ajung la tine, nu te-ai străduit să ajungi la mine. Vrei să divorțăm?! Accept, Grig. N-o să mă împotrivesc. Dar te rog, de data asta, nu mai aștepta... să fac eu totul.
Grig privi uimit după ea. Niciodată Nina nu-i făcuse confesiuni. Pusese el câte ceva cap la cap... dar povestea ei suna dramatic în cele câteva propoziții aruncate. Resimțise furie, disperare și-n final abandon. Nina nu abandona, sau cel puțin nu Nina pe care-o știa el. Trăia cu ea de șase ani și realiza acum, că nu văzuse nimic, dincolo de frumusețea ei, dincolo de femeia admirată și invidiată pentru inteligența și abilitatea ei. Se mirase deseori de transformarea radicală când dura femeie de afaceri se abandona plăcerilor trupești făcând dragoste cu o patimă rar întâlnită. Ca mai apoi să redevină subit femeia puternică care-l domina... sau de care se lăsase dominat, din comoditate.
S-ar fi dus după ea, dar o simțise prea pornită și nu neapărat pe el cât pe viață și consideră era mai bine s-o lase să se liniștească.
O auzi foindu-se prin cameră dar nu-și imagină că aceasta își făcea bagajul. Retras în bibliotecă corecta câteva lucrări, încă sub impresia spuselor Ninei, când ridică ochii și-o zări în tocul ușii, îmbrăcată ca de plecare.
- E mai bine să plec pentru câteva zile, Grig, o auzi spunând până să apuce el să întrebe ceva. Iartă-mă, pentru ieșirea de mai devreme! Scuze, n-o să se mai repete.
- De ce, Nina?! Pentru că mi-ar dovedi că ești om și suferința nu-ți e străină?
- Nu face pe psihologul cu mine, Grig. Dacă voiam, îmi pot plăti unul, nu crezi?! Am învățat de mult că nimic nu-i gratis pe pământ... nici chiar iubirea. Nu te-apuca să-mi dai definiția iubirii. Eu n-am romantismul tău. N-am putut să mi-l permit.
- Sau nu-i rentabil. Cuvântul tău de căpătâi e profitul.
- Nu. Pentru că viața nu mi-a lăsat loc de romantism. Sau când am crezut în el am descoperit că-i o altă doar amăgire. Poate o să-ți povestesc viața mea... cândva, dacă vom mai fi împreună... sau chiar de nu. Îmi doresc ca pe tine să n-ajung să te urăsc, cum mi s-a întâmplat la un momenta dat cu tot ce am iubit, apreciat.
- Da, constat că nu știu mai nimic despre tine.
- A fost decizia ta. Ții minte?! ” Nu mă interesează trecutul tău, nu cu el trăiesc ci cu tine!” mi-ai spus atunci când ai primit acele anonime înainte de căsătoria noastră. Și mie mi-a convenit. Nu că mi-ar fi rușine de trecutul meu, eu în fața mea... am justificare la fiecare alegere făcută și sunt împăcată cu ele. Am ales deseori dinte pentru dinte... așa am considerat corect, nu datorez nimănui explicații. Va fi între mine și Cel de Sus.
- Cu siguranță... nu datorezi, de asta nici n-am cerut.
- Bun. Acum să revenim la prezent. Nu lipsesc mai mult de două - trei zile. Dar uite... acesta e numărul avocatului meu în caz că te hotărăști să nu mai amâni ce ți-ai propus.
- Deci ești de acord?! întrebă el uimit ridicându-se în picioare.
- Nu sunt, Grig. Dar accept alegerea ta. Mi-a fost bine cu tine și știu că-n felul tău m-ai iubit. Am realizat de mult că nu suntem suflete pereche... și nu-i vina ta... probabil când m-a trimis pe pământ, Dumnezeu a uitat să-mi hărăzească și mie unul. Ești un om bun și meriți să fii fericit. Și dacă asta înseamnă divorțul nostru...
- Dar tu m-ai iubit, Nina?!
- Da. Atât cât am știut, cât am putut, cât nu m-am temut de vulnerabilitatea ce-o implică acest sentiment. Există un amurg al iubirii și lacrima unui asfințit... am învățat din poezia ta, chiar dacă mereu am lăsat impresia că toate trec pe undeva pe lângă de mine. Ce nu lași să ajungă la tine, nu te poate răni... cândva.
- Și de ce pleci?! Pleci sau fugi?
- Plec, fug... nu vreau să ne rănim. Ai fost bun cu mine, nu știu să fiu bună, Grig... de aceea trebuie să te izolez de mine ca să nu fiu rea. Țin eu legătura cu editura și dacă am nevoie de părerea ta, vorbim la telefon.
- Cum te poți gândi acum la așa ceva?
- Ciudat, nu?! Cerebrală și acum.
Nu era nimic neobișnuit în plecarea Ninei, o făcea și înainte. De multe ori afacerile îi reclamau prezența și nu erau puține dățile când îl informase c-un simplu telefon sau mesaj despre necesitatea de a pleca. Așa și astăzi. Exista și acum posibilitatea ca tot afacerile s-o fi mânat. Privi îndelung cartea de vizită a avocatului acesteia fără a o mișca din locul în care-o lăsase Nina. N-avea cursuri după amiază, dar avea de corectat așa că renunță să mai caute răspunsuri canalizându-și atenția spre restul lucrărilor.
Spre seară când întră în dormitor, observă urmele furiei Ninei. Se-ndreptă spre sertarele deschise ale comodei împingând lucrurile răvășite și-nchinzându-le. În sertarul de jos dădu cu mâna peste cutia de lemn, cutia în care acesta ținea poza pe care-o zărise. Astăzi pentru câteva secunde ultima ei privire semănase cu privirea din acea fotografie. Luă cutia în mână cântărind-o și resemnat o puse la locul ei. Nu s-ar fi iertat el dacă și-ar fi călcat cuvântul dat.
”Tu și scrupulele tale!” i se păru că aude din senin reproșul Adelaidei care mai mult ca sigur ar fi râs de ezitarea lui.
Se trezi instantaneu cu telefonul în mână și formă numărul acesteia
- Voiam să știu ce faci?!
- Fac bine, unchiule. N-am nimic grav, sunt doar una din milioanele de femei însărcinate. Tu ești bine?! Ai o vibrație ciudată. Ori te-ai certat cu bau-bau?
- Nu. Sunt bine. Mi-a zburat gândul la tine și... . Salutări lui Ovidiu.
- Îi transmit dimineață când ajunge. E de gardă. Abia a plecat soră-ta după capul meu. Credeam că-i ea. Cu greu am convins-o să plece la ea acasă. Asta-i în stare să se mute la mine.
- E mamă. Dada e cea mai bună mamă, pe care și-o poate dori cineva.
- Și tu cel mai bun unchi. Știi că te iubesc?!
- Și eu te iubesc mult, prințesa mea.
- Nu ești bine, unchiule. Simt. Dar o să tac. Aici sunt când vrei să vorbim. Oricând.
- Sunt bine. Vezi că-ncepi să semeni cu maică-ta. Numai ei îi sare inima din piept când sun așa într-o doară s-o întreb ce face.
- Da. Cred că sarcina asta mă face așa. Și lipsa țigărilor... grav cu lăsatul de fumat. Mănânc tot ce prind, o să mă fac cât hipopotamul... sau mai corect cât o vacă. Parcă tot vacă se numește femela hipopotam.
- E furia câtorva zile. Va trece, sunt convins. Nu te îngrijora.
Vocea Adelaidei îl liniștea mereu. Își amintea clipa când se născuse. Un căpșor blond cărlionțat, cu gura până la urechi și ochii ca două mărgele tulburi. Mai târziu se limpeziseră într-un senin care devenea mai albastru iar uneori chiar indigo. Ochii și gura nu i se schimbaseră doar din cârlionții de altă dată rămăsese cu câțiva zulufi rebeli și aceia rar scăpați de tăișul unui foarfec priceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu