Un petec de cer (18)

În modernul apartament din București se făceau de zor bagaje. După multe insistențe Grig cedase, acceptând să petreacă acest sfârșit de săptămână, la Viena. Nina combina utilul cu plăcutul, în cursul zilei având o întâlnire importantă iar pentru seara de sâmbătă,  planuri doar pentru ei doi. Cu greu, pe ultima sută de metri, obținuse o rezervare și era fericită.

O voia specială, deși și-ar fi dorit s-o petreacă într-unul dintre restaurantele capitalei, unde ar fi strălucit  în mijlocul prietenilor, se mulțumi cu acest compromis. Dejucă, astfel, planurile lui Grig căruia îi cășunase pentru o evadare în sălbătăcie, între niște râpe uitate și de Dumnezeu, probabil o altă cabană fără apă curentă, fără toaletă, fără un minim de confort. 

Nuuu! Se păcălise cu excursia  la pescuit, unde murise și înviase blestemând clipa în care acceptase. Sau celălalt moment de crasă inconștiență în care acceptase prima și ultima dată, o asemenea excursie la munte. 
Acum, nu... acum... știa ce-o aștepta și nimic n-ar mai fi făcut-o să accepte. Dormise pe-o saltea de paie. Când peste noapte focul se stinse, pătura mițoasă și aspră cu care se înveleau deveni incapabilă să-i protejeze de frig. Și răgetele animalelor, gândul că puteau da oricând nas în nas cu ursul, drumul până la cabană cu sania plină de blănuri mirosind îngrozitor... nuuuu, avea păcatele ei, dar prefera să plece cu ele în cer decât să se condamne iarăși la asemenea supliciu.
Era aniversarea lor, trecuseră cinci ani. Se mira și ea. Nu crezuse prea mult în relația lor, se căsătorise într-un moment de pură nebunie.

Îl cunoscuse pe Grig, la câteva luni după accidentul lui Ștefan. Nici nu știa de ce se măritase. Poate o speriase fragilitatea acestei vieți, bariera de ceață ce despărțea cele două lumi. Nu știa, sau cel puțin nu știuse atunci... Acum știa,  prezența lui Grig îi dădea stabilitate și totodată libertatea după care tânjise în toate relațiile de până la el.

Dacă-ar fi avut talent la pictat, ar fi zugrăvit relația lor ca o mână întinsă, bine acoperită de-o mănușă pe care un vultur, se odihnea scrutând necontenit orizontul. 
Îi era bine alături de Grig. Era oaza ei de liniște, locul unde-și încărca bateriile. De cinci ani,  se simțea în siguranță și-i plăcea. 
Descoperise în timp, că bărbatul de lângă ea avea  o sensibilitate aparte, în ciuda masculinității emanate.

-         Poezii?! se mirase izbucnind în râs când acesta îi mărturisi una dintre pasiunile lui.

-         Eram convins c-o să râzi.

Își dăduse seama de gafă, din privirea lui ce se întunecase subit.

De mică i se repeta că e o egoistă. Mult timp luptase cu ea însăși să demonstreze în primul rând părinților că n-au dreptate. Mai târziu, descoperind că viața e o altfel de luptă în care egoismul nu era criticat ci bunăoară, apreciat și recunoscut ca și  calitate a unui lider nu-și mai făcu mustrări de conștiință.

Învăță că în viață dacă vrei să ai, trebuie să iei și procedă ca atare. Nu regreta nimic, nu le considera compromisuri și nici nu clipea nevinovat ca o domnișoară proaspăt dezvirginată.  Că se culcase cu-n directoraș pentru prima avansare din viața ei, nu era nimic spectaculos. Existau fraiere care-o făceau pentru mai puțin. Își știa valoarea și avea grijă să nu iasă în pierdere.

Asocierea cu Virgil, un tip cu multe relații o propulsase în lumea afacerilor, oferindu-i deschiderea și relațiile fără de care n-ar fi reușit niciodată. N-o interesase că acesta era căsătorit dar dormea acasă doar două, trei  nopți pe săptămână. 
Era treaba ei?! ...doar nu era consilier marital.

Că printre picături își dorise și alți bărbați?! Nimic nefiresc. Nu aparținea nimănui și se debarasa repede de cei care după trei plimbări și patru partide de sex o considerau proprietatea lor.

Provenea dintr-o familie bună.  Tatăl ei, director de bancă, o frumusețe de bărbat. O pescuise efectiv pe mama ei, moștenitoarea unei poziții și a unei stabilități financiare pe care o tocase fără pic de jenă.

Apăruse pe lume când acesta se apropia de 50 de ani, iar mama avea aproape 48. Probabil, un accident nefericit întrucât în manifestările niciunuia nu descoperise bucuria de a o fi avut, niciodată nu cunoscuse adorația pe care-o citise în ochii altor părinți la vederea pruncului lor. De aceea nici nu-și dorea copii. Se temea să nu fi moștenit insensibilitatea alor ei. Copiii altora, erau perfecți, micuți și drăgălași numai buni de drăgălit câteva minute.
Crescuse cu bone iar mai târziu, în mai toate vacanțele era aruncată ca un colet poștal în orășelul bunicilor din partea tătălui, doi bătrânei simpatici, dar atât. Nu-i iubise. Ura vacanțele petrecute acolo, în vreme ce ai ei se lăfăiau petrecând, eliberați de povară.

Nici părinții nu și-i iubise, doar  tatăl ei o fascinase. Un aer boem, un don Juan fermecător, decupat parcă din revistele altui secol,  îl privea pe furiș studiindu-i mișcările. Între ea și mama ei multă răceală, peste care ploua cu reproșuri născute din invidie. Spre deosebire de mamă-sa, ea moștenise frumusețea tatălui și e drept, nici ea nu pierdea niciun prilej să nu-și arate superioritatea în acest sens, mai ales că trecerea timpului și excesele  marcaseră vizibil chipul acesteia. Era uscată, stafidită și mereu excesiv pudrată. Mirosea amețitor a parfum, iar Nina descoperi, crescând, c-o făcea ca să estompeze mirosul băuturii. Asta avusese: o mamă bețivă și-un tată  cartofor.

Era într-una din faimoasele vacanțe la bunici, de acum devenită domnișoară și cunoscătoare a mângâierilor trupești, când un telefon îi anunță că aceștia s-au stins, chipurile într-un stupid accident.

Mai târziu aflase adevărul. Mama ei, într-un acces de gelozie, beată fiind, îl împușcase pe tatăl ei, după care își descărcase arma în cap. Nu participase la înmormântare spre deznădejdea bunicii rămasă și ea singură de vreo doi ani.

Singurul bun rămas de pe urma părinților, o casă, dar și aceasta ipotecată. După achitarea datoriei, se mai alese cu câțiva bănuți.  Era în ultimul an de liceu și bunica insista să se transfere în provincie dar refuză din capul locului, încăpățânându-se în căutarea altei soluții.

Găsi găzduire în casa unei mătuși de-a mamei sale, o babă nesuferită, ridicol împopoțonată și garnisită c-un aer de regină exilată,  care le călca uneori pragul și care mai mereu găsea ceva de criticat la adresa ei. Nu-i plăcuse niciodată hoașca, dar cum nu întrezări nicio altă alternativă, acceptase. Tot ei îi încredințase bunica și bruma de bani rămasă, urmând ca aceasta să-i asigure lunar, un minim necesar.

La fel de urâtă ca mamă-sa, puțind a parfum ieftin de astă dată, se plimba ca o primadonă prin casă mândră nevoie mare de papucii  cu pampon și halatul de mătase, relicve care mai aminteau de traiul bun de odinioară, de vremurile în care era proprietara imobilului din care astăzi mai deținea doar parterul.

Se acomodase greu cu cerințele babei, cu tabieturile ei. Avea pretenția să i se citească, să fie scoasă la plimbare, să meargă la teatru, la operă. Recunoștea, pe undeva, toate acestea o ajutaseră să-și completeze multe lacune în educația de care părinții ei nu se preocupaseră. De la ea învățase mânuirea tacâmurilor, căreia la vremea aceea nu-i acordase nicio importanță și multe alte reguli nescrise dar care astăzi îi prindeau bine. Educată la pension, baba, avea principii clare, care pentru ea, o adolescentă de 17 ani,  păreau ridicole și inutile. Dar de voie, de nevoie trebui să facă pe placul acesteia.  Măcar nu era nevoită să se afunde în  casa prăpădită a bunicii, din fundul acela de lume.

Nici vorbă de-o petrecere la majorat, nici alte mofturi căci, extraordinar de zgârcită, baba le considera risipă și rar de tot îi mai scapa câte un banuț în afară de strictul necesar. Se maturizase singură. Își ura părinții ce se distrară zămislind-o și se debarasară de ea aruncând-o în vâltoarea lumii.

  Nu prea  avea prietene, nu mergea la alții în vizită ca să nu fie și ea nevoită să-i invite. Îi era rușine, ori de câte ori, ieșită cu baba la plimbare mai întâlnea vreun coleg sau mai rău, o colegă. Noroc că-n locurile unde mergea cu aceasta, cei de vârsta ei nu prea călcau.

Dornică să reușească și mai ales să evadeze din închisoarea la care fără voia ei, o condamnară, intră printre primele la facultate, menținându-și an de an bursa.

Încă din primul an își căută și de lucru. Lucră ca dactilografă pentru unul dintre profesorii săi, un moș uitat de ani, ce se încăpățâna să nu renunțe la catedră. Îl tolera, ignorându-i privirile libidinoase, mâna poposind întâmplător pe piciorul ei. Nu câștiga mult, dar în situația ei fiecare bănuț conta.