Un petec de cer (17)

Aflase de câteva zile bune că în seara de joi a acestei  săptămâni, se organiza o mică petrecere de bun rămas și că tot personalul era invitat să participe. Una dintre doctorițe inițiase și o strângere de bani pentru cumpărarea unui cadou. Suma era simbolică și Iarina contribui cu drag. Până la urmă se bucura pentru Vlad. Acesta reușea ce nu reușise nici tatăl ei și nici ea...  Și-o merita!

La petrecere nu avea de gând să meargă, mai ales după discuția auzită cu câteva saptămâni în urmă. Era convinsă că cele două nu erau singurele și nu voia să mai alimenteze cu nimic, poveștile pe seama ei și a lui Vlad. Indiferent de  divergențele avute, ea îl considera un doctor bun, un manager cu experiență,  deschis la nou și la comunicare.
Mereu politicos, nu făcea caz de funcție și saluta mai mereu primul indiferent că era vorba de o infirmieră, o asistentă sau de un doctor. Pentru fiecare avea o glumă și niciodată nu erau de prost gust. Era plăcut de femei și  nu era un secret  că și el le  plăcea la fel de mult. Că el își făcuse planuri cu ea, poate doar din dorința de a-și mai bifa un nume la capitolul cuceriri, că uneori fusese chiar agasant era adevărat dar toate rămăseseră la stadiul de proiect și deși greu, acceptase refuzul ei

-         Jana, nu insista, n-am nici chef  și nici timp să merg. O să profit de această după amiază liberă să-mi mai fac una alta prin casă, câteva cumpărături, să am un week-end mai lejer poate reușesc să ajung pe la mama n-am mai fost de la aniversarea ei.

-         Nu pricep, de ce? Din cauza unor bârfe idioate, Iarina... nu mă dezamăgi. Crezi că ești singura bârfită? Astea n-au leac. Nu ești. Nu va mai fi dr. Dogariu, vor găsi ele pe altcineva. Vă cunoașteți de atâta vreme, nu-i frumos.

-         Tocmai pentru că ne cunoaștem, o să-l sun și o să-i urez personal mult noroc. N-am nevoie de public pentru asta.

-         Eu o să mă duc. Mie mi-a fost mereu simpatic. O să fac și-un dans cu el. Mi-am anunțat deja participarea. Dacă te răzgândești mă suni! își încheie acesta încercarea de a o convinge.

Petrecerea trecu și fără ea. Din poveștile participanților se distraseră destul de bine. Lejer, antenant, numai bună dispoziție iar Vlad dansase și glumise cu toată lumea. La finele ei se lăsase și cu câteva lacrimi, acesta promițând ca la orice drum prin orașul natal să treacă și pe la spital.

-         Puteai să fi mers, mai ales c-ai avut liber ieri după-amiază. N-o să crezi dar l-am surprins privind des spre ușă și doctorița aia cu care se zvonește c-ar fi acum, era lângă el, deci pe altcineva aștepta el, dar acel cineva s-a încăpățânat să nu vină.

-         Jana! Termină cu prostiile.

-         Tu nu te-ai întrebat niciodată poate omul ăsta chiar te iubește.

-         Sunt măritată și cu asta pun punct aici, discuției! rosti Iarina întorcând capul spre fereastră.

Se aflau în mașina Janei și așa cum făcea când se mai nimereau în aceeași tură, aceasta făcea un ocol de câteva minute ducând-o și pe ea acasă.

-         Iartă-mă. Nu știu ce m-a apucat. Dar chiar mi-a fost milă de el.

-         Nu pe mine mă aștepta!

-         Pe mine sigur, nu... eram deja acolo și-o știa, căci am dansat împreună, încercă  aceasta  să destindă atmosfera tensionată și aprinzând avariile se retrase pe prima bandă, ca prietena sa să coboare liniștită.  Servici ușor dincolo și week-end plăcut!

-         Mulțumesc, asemenea.

Într-adevăr o după amiază neașteptat de lejeră. Pe la orele 20 ieșea deja în stradă încă nehotărâtă dacă să ia un taxi sau să facă cele 20-25 de minute pe jos. N-o speriau nici distanța, nici întunericul... singurul lucru de care se temea erau haitele de câini vagabonzi aciuate în părculețul pe lângă care trecea.

Se decise pentru mersul pe jos și se îndrepta spre trecerea semaforizată, când se simți prinsă de umăr. Tresări ușor dar văzând că mai erau oameni care așteptau semaforul se întoarse, aparent calmă.

-         M-ai speriat!

-         Iartă-mă, n-am vrut dar credeam că te pierd. Ce repede mergi.

-         E totuși noapte. Și vin de la serviciu, nu-s ieșită la promenadă. Dar ce-i cu tine aici, Vlad?

-         Să spun c-am trecut întâmplător?! Nu m-ai crede. Te așteptam.

-         Pe mine? Pentru?! rosti aceasta observând că  semaforul se făcuse verde. De regulă terminăm pe la nouă... ai avut noroc că m-ai găsit.

-         Noroc sau informare, contează?! Voiam să vorbesc cu tine.

-         Și eu.

-         Atunci lasă-mă să te invit la un pahar, de ce vrei tu. Am mașina parcată peste drum.

-         E târziu. Și-apoi eu nu voiam decât să-ți urez mult noroc. Aveam de gând să te sun, mâine.

-         Te rog, Iarina. Un pahar de apă cu lămâie... orice, dar hai să stăm de vorbă 10-20 de minute ca doi vechi prieteni.

Îl privi cu atenție și cum rugămintea acestuia chiar părea sinceră, acceptă. Dădu să-l sune pe Ștefan apoi se răzgândi, oricum acesta știa că ea termina pe la orele 21.

-         Comandăm ceva ușor? Nici eu n-am apucat să mănânc.

-         Bine.

Nu mai intrase într-un restaurant de multișor. Privi oamenii așezați la celelate mese. Majoritatea păreau cupluri. Era vineri seară. De undeva dintr-o margine se auzeau acordurile suave ale unui blues și vocea caldă a unei domnișoare. Nu-i vedea căci separeul în care îi condusese cel care-i preluase era oarecum mai izolat.

-         Mi s-a părut sau pe masă era cartonul cu rezervat?

-         Nu ți s-a părut.

-         Erai convins c-o să accept?

-         Nu. Dar mi-am dorit foarte mult să accepți.

-         Te ascult, Vlad.

-         Iar eu nu mă satur să te privesc, Iarina, spuse acesta apucându-i mâna și ducându-o la buze.

-         Vlad, credeam că am stabilit odată pentru totdeauna.

-         Mi-ai lipsit aseară,  continuă acesta ignorându-i replica.

Discuția fu întreruptă de apariția chelnerului care ceru permisiunea să toarne în pahare.

-         Doar doamnei. Eu vreau doar apă, cu gheață și lămâie. Mulțumesc.

Așteptară cuminți plecarea acestuia.

-         Să ai noroc și-o carieră tot mai prodigioasă, doctore Vlad. În cinstea ta, ridică aceasta paharul închinând de una singură și sorbind încet. E foarte bun. Păcat că beau singură.

-         Mi-am făcut de cap aseară.

-         Știu, am aflat.

-         Deși n-ai fost, ești la curent cu știrile. Pentru c-ai vrut să știi sau pentru că ți-au ajuns la ureche?

-         Contează?! îi întoarse și aceasta replica de mai devreme.

-         Pentru mine, da.

Nu trecu mult și apăru și comanda. Cum, chiar îi era foame, iar gura de vin i-o accentuase, Iarina își mută atenția în farfurie.

Vlad o privea cât de concentrată mânca. Se trezi zâmbind. Probabil involuntar, multe din gesturi le moștenise de la tatăl ei, căci Vlad le recunoscu.

-         Ai același mod de a tăia ca și tatăl tău. Și cum răsucești furculița în salata.

-         Știu, mi-o tot repetă și mama.

-         Ai multe de la doctor.

-         Doar vorbim de tata.

-         Da. Și eu l-am simțit ca un tată. Dar mă bucur că n-a fost și-n real așa cum au scornit-o unii.

-         De ce? Ar fi avut și el cu cine să se mândrească, mereu și-a dorit un fiu doctor.

-         Tu ești motivul, pentru care nu mi-am dorit niciodată sa fie tatăl meu. Niciodată nu te-am putut privi ca pe o soră.

Deși încercase să glumească, tot deviind discuția, Iarina simțea că aceasta devenea tot mai serioasă.

-         Vlad , te rog eu, spuse Iarina ridicându-și ochii pentru a-i susține privirea, lasă lucrurile așa cum sunt acum! Nu le mai complica în niciun fel, vei pleca la București, o altă viață te așteaptă. Lasă-ne posibilitatea să mai vorbim din când în când la telefon, s-o facem de plăcere, ca doi vechi amici. Te rog, eu.

Vlad nu spuse nimic, doar acceptă tacit și-i surâse ca un copil iertat de-o faptă rea. Cum nu mai era nimic de spus acesta făcu semn pentru notă.

Iarina îi zâmbi multumită. Nu era băiat rău în fond.

-         Vreau să-mi promiți ceva, Iarina. Indiferent că vor fi personale sau profesionale, promite-mi... că dacă vei avea probleme îmi vei solicita ajutorul, promite-mi!

-         Bine, Vlad. Îți promit! rosti înduplecată de patima tonului.

-         Mulțumesc pentru ieșirea din seara aceasta. Mi-au făcut plăcere aceste câteva minute petrecute împreună.

-         Vlad, mai bine iau un taxi.

-         Nu. De ce?! De ce, să risipești niște bani? Uite promit să nu merg până în fața casei, dacă te temi să nu ai probleme cu Ștefan. Deși aș putea intra și i-aș explica. Sunt convins c-ar înțelege. Ștefan are încredere în tine și încă te iubește, am citit-o în privirea lui la aniversarea mamei tale. Toată seara te-a privit topit. Eram doi, iar tu ne-ai ignorat pe amândoi.

-         Bine. Dar voi coborî în capătul străzii. Mă așteaptă uneori pe terasă și prefer așa.

Mai schimbară câteva impresii, mai mult banalități și odată ajunși la destinație acesta se dădu jos din mașină pentru a-i deschide ușa.

-         Te rog frumos, e plăcerea mea.

-         Atunci aștept, domnule.

Ce nu știa Iarina, era că Vlad avea în portbagajul mașinii un cadou și-un trandafir alb. Astfel că la coborâre se trezi întâmpinată de minunatul fir alb și-o cutiuță de catifea.

Privi mirată, neînțelegând ce-i cu ele.

-         Nu voi mai fi aici de ziua ta și nici nu știu dacă o să mă pot rupe să ajung.

Oricât ar fi vrut să mascheze, nu putea. O impresionase.

-         Vlad nu pot accepta cadoul. E suficientă floarea.

-         M-ai răni. Ți-am dăruit una la fel, poate un pic mai mică, acum 10 ani, Iarina, la majoratul tău. N-ai priceput atunci că-ți ofeream inima mea. Acum pricepi da-mi spui că-i prea târziu. Poate nu ne-a fost scris un moment potrivit, cu asta mă pot împăca, dar nu și cu gândul că nu vrei cadoul.

-         Mulțumesc, rosti Iarina obligându-l să tacă.

-         La mulți ani, anticipat și sărutându-i mâna se retrase lângă mașină pentru a-i lăsa drumul liber. Plec când te văd intrată pe poartă.

Iarina făcu doi pași apoi se întoarse și se opri privindu-l. Nu era convinsă de el, dar în ochii ei jucau câteva lacrimi.

Vlad nu se mișcase, stătea rezemat de mașină surâzându-i. Păreau doi străini în noapte și totuși el nu-i era deloc străin. Se întoarse și fără nici un cuvânt se înălță pe vârfuri, îl sărută pe obraz, murmurând un nou mulțumesc.

Acesta o privi surprins. Parfumul, apropierea Iarinei și sclipirea unei lacrimi ce aluneca pe obrazul ei, îl zăpăciră. Atât de aproape de el, părea ireal de frumoasă.

-         Vino cu mine la București, Iarina!

-         Vlad...

-         Nici nu-i nevoie să mă iubești. Te iubesc eu pentru amândoi.

-         Ce prostii spui. Parc-ai fi un copil. Ești om în toată firea, Vlad. Iar viața nu-i o joacă.

-         Dar nicio închisoare, și rostind aceasta o trase spre el sărutând-o cu patimă.

Mai mult sau mai puțin conștientă, Iarina răspunse sărutului. Se temea s-o recunoască dar în sinea ei știa că de aceasta se întorsese.  Și oricât s-ar fi mințit n-o făcea din obligație ci pentru că și-l dorise.

-         Ești iubirea vieții mele. Mereu m-am întrebat ce gust au buzele tale. Acum că l-am cunoscut îmi va fi mai greu. Ștefan nu te merită, Iarina!

-         Dar tu, da?! Drum bun, Vlad și mult noroc!  

Îi mai făcu odată semn cu mâna și aproape alergând intră pe poarta casei. Îngrămădi cutiuța în buzunar, nu avea chef de priviri mute, dar adânc întrebătoare. Prefera așa. Ștefan nu era pe terasă dar îi zări silueta dincolo de perdelele ferestrei.