Un petec de cer (15)

Provenită dintr-o famile foarte înstărită mama lor, Ruxandra,  făcu greșeala de a se îndrăgosti la 16 ani de șoferul  lor, un frumușel de vreo 24 de ani,  care-și încercă la început, în joacă,  talentele de cuceritor pe inocenta copilă. Început ca un joc, avea să devină un plan de bătaie căci dincolo de distracția în sine, tânărul  întrezări  o nouă oportunitate și deveni mai asiduu în interesul său.

Cu tact și cu răbdare  reuși să-i câștige încrederea și-ntr-un târziu dragostea, făcând-o să uite de principii și educație. Când i se strecură prima oară în pat, fata avu câteva mustrări de conștiință dar cum părinții nu observară nimic, se bucură în voie de mângâierile  tânărului. Nu trecu mult și nopțile petrecute împreună deveniră tot mai dese, când în camera ei, când în camera lui căci dorințele odată stârnite se cereau a fi ostoite.

 Povestea lor de iubire începută prin primăvară se încheie brusc în  toamnă când fata se simți rău, un rău inexplicabil celor din jur, dar pe care, el, îl savură fericit, realizând că planul lui dădea roade. Dar contrar  celor mizate, familia păstră o discreție totală asupra celor petrecute, pe el concediindu-l fără niciun reproș iar pe ea  trimițând-o  în străinătate pentru a-i rezolva, acolo, problema. Cum nu era prost se mulțumi cu lichidarea mai mult decât substanțială și cu recomandarea primită, acceptând că planul lui eșuase. De copil nu-l interesase niciodată. Abia peste ani Medeea dorindu-și să-l cunoască, descoperi că acesta murise la niciun an de la nașterea ei, o moarte considerată suspectă. Dar acesta era alt subiect și nu avea amănunte pentru că  Medeea refuza să-l discute.

Adevărată tragedie urmă abia atunci când  realizară că sarcina era mult prea avansată și  mai mult, cu niciun chip,  fata nu voia să renunțe la copilul său nepăsându-i de toate acele  amenițări cu dezmoștenirea. 

Toate rugămințile mamei, nu-l înduplecară pe tatăl ei, care repeta într-una că pentru el, fiica lui a murit. Așa o cunoscu Ruxandra pe Elisa, sora tatălui ei, persoana despre care mama ei îi povestise o singură dată dar și atunci în mare taină. Se trezi singură, într-un oraș necunoscut, locuind în casa unei persoane ce aducea cu tatăl ei, dar care-i era total străină, o actriță stabilită la Paris și considerată o paria în familia lor,  în sămânța căreia i se reproșa că se aruncase. 

Ieșită din tiparele societății Elisa ducea o viață liberă, dedicată profesiei sale, o viață pe care ei, rudele ei, o consideraseră libertină și nedemnă. 

Cu răbdare și în cunoștință de cauză despre cum judeca societatea Elisa o convinse pe Ruxandra să treacă acel copil pe numele ei astfel, în certificatul de naștere Medeea figura ca fiică  a Elisei.  Fetița crescu spunându-i mama Elisei și pe nume Ruxandrei.

Oarecum eliberată de povara inconștienței sale, Ruxandra își reluă studiile, cunoscu din plin frumusețile vieții, iar la 22 se îndrăgosti nebunește de Gheoghe Tarasov. Abia atunci realiză că iubirea de la 16 ani fusese doar o joacă. 

Elisa o sfătui atunci să lase lucrurile așa cum sunt, să nu-și tulbure cu nimic fericirea, dar Ruxandra refuză. Cu toată grija lor s-ar fi găsit un cunoscut care să-i spună acestuia povestea și prefera să-l piardă acum, nu mai târziu. Mizase și pe faptul că Gheorghe mai mare cu aproapre 15 ani ca ea iubea copiii iar pe Medeea o diviniza.  

Spre bucuria tuturor trecură cu bine peste acel moment de răscruce împlinindu-și dragostea. Ziua nunții ei ar fi fost, poate cea mai fericită din viața ei, dacă n-ar fi fost refuzul părinților ei de a participa. Dar spera ca timpul să rezolve și acestă problemă.  Imediat după nuntă îi încolți în cap ideea de a-și înfia copila. Urmau să se mute în țară și nu voia să se despartă de Medeea. Se bucură de acordul soțului ei căci fetița bălaie cu ochi albastri îl cucerise definitiv.

Se izbi însă de refuzul categoric al Elisei, fapt ce dădu naștere unui conflict major între ele două.

-         E copilul meu. Asta ai urmărit de prima dată. Și tu și tata... nu ești cu nimic mai bună ca ei... asta ați plănuit de la început, să-mi furați copilul!

-         Ruxandra, pentru numele lui Dumnezeu, gândește-te la ea... nu la mine, nu la tine! Pentru ea, eu sunt mama ei. N-o poți rupe pur și simplu.

-         Dar e copilul meu... vreau să știe asta!

-     Este... și va ști... dar ai răbdare să vină vremea pentru a înțelege. E prea mică. Acum n-am face decât să-i dărâmăm lumea în cap plimbând-o prin tribunale. Medeea poate crește ca și până acum vegheată de toți... dar nu-i tulbura existența.

-         Dar noi vom pleca în țară!

-         Cu atât mai mult nu-i tulbura...  nici situația legală. Își va face vacanțele la voi. Știi bine că te iubește... poate mai mult ca pe mine. Mereu te-a considerat sora ei. La tine aleargă mai des, pe tine te strigă prima, poate  pentru că eu am fost mai mult plecată, sau poate c-așa e glasul sângelui. Sunt convinsă că îi veți lipsi, dar las-o să-și urmeze drumul.

-         Nu mă va ierta niciodată c-am abandonat-o...

-         Când va fi mai mare îi vom povesti. Medeea e de pe acum o fetiță inteligentă, sunt convinsă că te va înțelege dar las-o să mai crească, să poată pricepe. Și de va dori atunci, eu însămi voi face formele de adopție. Sunt doar un nume în certificat... și crede-mă că vă iubesc pe amândouă ca pe copiii mei, nicicând n-aș încerca să vă fac rău.

Noroc de înțelepciunea lui Gheorghe care-o readuse cu picioarele pe pamânt explicându-i că Elisa nu face altceva decât s-o apere pe Medeea, singura a cărei viață ar fi fost bulversată.

Analizând și discutând implicațiile gestului ei descoperi că da, uitase de interesul Medeei, uitase că aceasta ar fi pus mii și mii de întrebări... întrebări pentru al căror răspuns nu avea vârsta necesară.

-         Las-o să mai crească și mai ales să crească alături de cea pe care-o consideră mama ei. Noi o vom veghea din umbră, o vom iubi și-o  vom întâmpina cu brațele deschise când va fi să vină la noi. Nu va fi cu noi tot timpul, dar va fi mereu în sufletul nostru.

Copleșită de dragostea pentru ea, pentru fiica ei, de înțelegerea cu care acesta îi ascultase și-i acceptase povestea, Ruxandra  trăi restul vieții fericită  mulțumind zilnic Domnului pentru imensa Lui bunătatea.

Într-una din vizitele în țară, Medeea acum în vârstă de 17 ani, descoperi într-un album de poze o fotografie de-a mamei Ruxandrei și rămase uimită cât de bine semănau, mai ales că din câte știa erau rude prin alianță, între ele nefiind o legătură de sânge. Cum nedumerirea așternută pe chipul fetei o durea,  consideră că venise momentul și  îi povesti totul.  Trecură cu bine peste tăcerile stinghere așternute, peste privirile întrebătoare ale Medeei și asta în mare parte datorită aceluiași Gheorghe Tarasov, de care micuța se atașase, considerându-l  tatăl ce nu-l cunoscuse niciodată.

De multe ori Ruxandra îi găsea discutând ca doi prieteni vechi și deși se bucura că Medeea avea încredere în el, nu se putea împiedica să nu resimtă o urmă de gelozie. Știa că Medeea o iubea dar nu niciodată nu citise în ochii ei bucuria ce o arăta la revederea cu Gheorghe. Era evident că atât ea cât și Elisa pierduseră teren în fața lui acestuia, dar era fericită,  că acesta prin iubirea dăruită și primită, compensa singura neîmplinire a vieții lor; un copil, al lor. Și-l doreau enorm, dar nu mai rămăsese însărcinată  iar timpul trecea neiertător.

 Avea 36 de ani când minunea avea să se petreacă, după o viață de om, când nimeni nu mai spera.

Medeea îi povestise peste ani, că nu văzuse om mai fericit ca tatălui lui, al lor...  la aflarea veștii.

Din păcate  fericirea lui durase mult prea puțin, nu apucă să-și vadă feciorul. Fumător înveterat a fost răpus de o pneumonie declanșată și evoluată mult prea rapid pentru a putea fi vindecată. 
Doar trei luni atât l-au despărțit de tatăl lui.

La două săptămâni după înmormântarea soțului ei,  Ruxandra făcu un atac de panică realizând cât era de singură. Imediat după căsătoria ei, odată cu revenirea lor în țară, încercase o reconciliere cu tatăl ei; doar el mai trăia, dar acesta încă  refuza s-o vadă. Cu toate acestea ea nu renunță, și continua să spere întrucât odată cu maturitatea vârstei înțelesese  durerea ce le-o pricinuise părinților, simțindu-se vinovată de sfârșitul prematur al mamei ei, de izolarea în care trăia de atunci, tatăl ei. 

   Acceptându-și soarta demară formalitățile pentru a se întoarce la Elisa și a se stabili alături de aceasta în Franța. Cu atât mai mult cu cât Medeea era acolo la studii. Moartea lui Gheorghe, a tatălui ei cum îl numea în ultimii ani o demoralizase profund. Vru să renunțe la studii, rugându-și mama s-o lase să vină în țară pentru a-i fi alături. Acum veni rândul Ruxandrei să se opună categoric.

-         Nu uita că ăsta era și visul lui Gheorghe. Trebuie să-ți vezi de viața ta. Și eu și pruncul vom fi bine!

Dar totul se amâna, ea primind doar promisiuni.  Se înarmase cu răbdare deși timpul scurt  până la nașterea pruncului o presa.

Cele trei luni până la nașterea micuțului trecură fără nicio schimbare a situației, astfel că durerile facerii, au găsit-o tot în țară aproape singură, având  alături  doar o mătușă mai îndepărtată din partea soțului ei. Durerea adunată, stresul ultimelor luni  provocară nașterea mai devreme. Din păcate doar pruncul supraviețui, un băiat voinic și frumos.

Așa venise, el, pe lume și odată cu el iertarea mamei lui de către tatăl ei,  mult prea târziu, din păcate, pentru aceasta. Cum ambii părinți erau decedați micuțul urma să fie încredințat unei case de copii până ce avea să-i fie clarificată situația  legală. Pare-se că mai era nevoie de încă o tragedie în familia lor ca vechile păcate să-și găsească, în final, iertarea.

 Decesul prematur al Ruxandrei, căzu ca un trăznet. Nimănui nu-i venea să creadă. Sosită urgent în țară, Elisa preluă frâiele problemei și după o discuție serioasă cu fratele ei acesta își scoase nepotul din spital. Venise singură fără Medeea, în ciuda insistențelor acesteia, căci nu voia ca ea să asiste la ”spălarea rufelor”. Dar timpul, singurătatea și pierderea Ruxandrei îmbună inima bătrânului care se topi cu adevărat atunci când fărâma de om, ce i se agita în brațe, îi zâmbi.

Adevăratul  șoc al bătrânului avu loc câteva săptămâni mai târziu,  când Medeea sosi în țară. Rămăsese hipnotizat de asemănarea acesteia cu răposta sa nevastă și-și ceru iertare ca un copil pentru toată supărarea pricinuită din cauza unei încăpățânări absurde. Ratase cei mai frumoși ani ai vieții, trăind în singurătate după ce soția i se stinsese în tăcere și amărăciune pentru că nu avusese puterea de a i se împotrivi și a lupta pentru copila ei.

O fire blândă, asemeni bunicii, Medeea își îmbrățișă bunicul și frățiorul, trecând peste toate neînțelegerile,  bucurându-se că încă se mai aveau unii pe alții.

Și uite așa ajunse el în casa bunicului, reîntregind o familie distrusă de orgolii prostești.

După nașterea lui, Elisa, mai trăi doar patru ani, de aceea nici nu și-o amintea prea bine. Dar avea locul ei, acolo în albumul familei iar Medeea vorbea despre ea numind-o mamițica ei.

Avea vreo11 ani când Medeea îl luase la una din expozițiile ei de pictură, o expoziție dedicată întru totul Elisei și-și amintea că îl fascinase. De mic se juca cu vopselurile ei dar abia atunci privi cu luare aminte spre mâinile surorii lui care printr-o simplă amestecare a culorilor muta acolo, pe bucata de pânză, frânturi din miracolul lumii.

Bunicul lor se stinse  la 85 de ani. Trăise, cât să-și răscumpere toate păcatele față de fiica sa, crescându-și nepotul și susținându-și nepoata, în carieră.

Când vorbea despre copilăria lui spunea deseori că a avut o copilărie fericită. Da, probabil alături de părinții lui ar fi fost poate și mai fericită dar îi mulțumea Domnului, pentru iubirea primită de la  bunicul și Medeea.

Smuls dintre gânduri de liniștea din cameră se ridică de la birou. Mai făcu o ultimă însemnare în agenda de pe birou, scriind și încercuind câteva dintre cuvintele înșirate. În scurt timp aniversau cinci ani de când se cunoscuseră și voia să-i facă Ninei o surpriză printr-o ieșire la munte, departe de toată nebunia în care trăia. Și el și-o dorea. Și-o voia și pe ea, pentru el, doar a lui... fie și numai două zile, fără hărmălaia de prieteni și telefoane, fără fastul unei reuniuni simandicoase la care să vorbească și să zâmbească, pentru că așa face un om educat. Nu mai voia aparenţă, se săturase să tot facă frumos în fața altora. Și voia să-și verifice sentimentele. Între el și Nina se tot așterneau distanțe  iar el obosise să clădească poduri de unul singur.