Zeița Mov

      Ilenuca se închină de culcare sub privirea caldă a bunicii. Aceasta o înveli cu grijă şi se aşeză cuminte în fotoliu, pentru povestea de seară. Ştia prea bine că nici răceala şi nici tusea ce o chinuiau de vreo două zile, n-o vor scăpa de minunata corvoadă. Şi apoi, adora privirea însetată de povești a nepoatei sale.

      -Gata, pregătită de poveste! Pe cine să mai drăgălim astă seară? continuă bunica privindu-i ochişorii trişti cu irizări ciocolatii.

      -Păi bunica mea dragă, mă întrebam oare Zâna Mov, cea în sceptrul căreia stau bunătatea și iubirea, ce o mai face?!

    -Da, că bine zici iubire…. ia să dăm noi o raită prin împărăţia zeilor! 

        Se zice că… de nu s-ar zice… ce s-ar mai povesti… acum câteva mii veacuri în urmă în cetatea zeilor a fost mare tărăboi. Fiica marelui zeu al iubirii s-a îndrăgostit de un pământean. 

  Fugită cu alte câteva fecioare din împărăţie coborâse fără a cere voie tocmai pe pământ. Aici după ce se jucară alergând după fluturi și adunând flori care mai de care mai parfumate și colorate, se avântară în prima apă rece şi cristalină ce le ieşise în cale. 

     O minune, un cleştar atât de străveziu că puteai zări până la cel din urmă bob de mărgean de pe fundul lacului. Nuferi albi şi roşii pluteau maiestuos pe luciu azuriu, scăldaţi de razele jucăuşe ale unui soare gelos că nu se putea avânta şi el în scalda minunatelor zeiţe. 

     Un fecior îşi păzea turma de mioare şi doinea agale dintr-un fluier cioplit dintr-o ramură la întâmplare. Ecoul văilor răspândea şi multiplica cu isteţime fermecătorul tril, întârziindu-l prin cotloanele umbrite de falnicii brazi, apoi redându-i libertatea, astfel încât auzindu-l aveai impresia că e glăsuirea unui cor de înger. 

    Zânele atrase de frumuseţea sunetului se îngrămădiră care mai de care să vadă de unde vine minunea ce se auzea. Atente şi preocupate de cântul feciorului nici nu băgară de seamă că surata lor, micuţa Zeiţă Mov, îşi prinsese piciorul într-un smoc de fire de iarbă şi nu reuşea defel să se mai desprindă. Ar fi strigat după ajutor, dar, pe pamânt, nu aveau voie a vorbi. Glasul lor atât de minunat ar fi vrăjit orice pământean. 
    - Vai bunica, dar cine s-o ajute și pe ea? întrebă speriată micuța Ilenuca… Fă ceva, bunica! continuă aceasta strângând mai tare în brațe micuța păpușă de cârpe care-i era alături de când se știa.

     Cam dezlânată, păpușa, cam decolorată dar o iubea enorm, crescuse cu ea în brațe. Mai târziu, când bunica îi povestise că aparținuse mamei ei, legătura dintre ele două deveni indestructibilă!

     Cu fiecare îmbrățișare se simțea mai aproape de mama ei, cea plecată în grabă mare Sus la Bunul Dumnezeu. 

     Așa-i spusese bunica, că toți oamenii merg în Cer, unii mai devreme, alții mai târziu, dar că ea, mama ei, a fost chemată mai repede că nu avea cine să dirijeze corul îngerilor. Plecase și tatăl ei odată cu ea pentru că, tocmai în acea perioadă se îmbolnăvise grădinarul lui Dumnezeu. Așadar părinții ei erau în Cer și lucrau acolo, trimițându-i ei toate cele de trebuință. Așa cum și mămica lui Iulian, plecată în Spania, îi trimitea acestuia toate bunătățile, din care se înfruptau, cel mai adesea, amândoi.

      Erau vecini și prieteni buni, mai ales în năzdrăvănii, cum repeta bunica bombănind uimită inventivitatea lor.

     - Ce să fac eu, prințesa bunicii?! Nimeni, nu poate interveni în poveste. Dar nu uita, pui drag, că atunci când noi nu putem….. găsește Cel de Sus o cale s-o facă! o liniști bunica pe micuța Ilenuca. Tu ascultă! Că din poveste, mult mai este...

      Atent, măritul Soare zări cu ochiu-i ager cele ce se petreceau în lac și  aruncă o rază  pe diadema cu diamante a zeiței dirijând-o apoi în ochii albaştri, ai falnicului ciobănel. Acesta, deranjat de lumina mult prea puternică, își duse mâna la streașina ochiului încercând să-i afle sursa. 

    Atunci, zări o fată de-o frumusețe rară, ce se zbătea neputincioasă în mijlocul lacului. Fără să stea pe gânduri sări în apă și retezând c-o singură lovitură smocul de iarbă care-o ținea prizonieră, o purtă pe braţe până la mal. Fata îl privi recunoscătoare dar cu gura încleştată căci nu voia ca frumosul voinic să cadă sub puterea unei iubiri fără putinţă. 

      Preţ de câteva clipe privirile lor se întîlniră. Zeiţa, datorită puterilor ei, îi citi în suflet durerea ascunsă cu pioşenie. Bravul ciobănel suferea amarnic, avea mămuca bolnavă şi o duceau destul de greu cu banii. Avea inima bună şi gândul senin, sufletul deşi îndurerat îi era curat ca lacrima izvorului ce susura molcom din trupul muntelui.

      Fata îşi desprinse cea mai frumoasă piatră din diademă şi cu o privire caldă o puse în palma ciobănelului. Acesta o privea uimit. Nicicând nu văzuse o făptură atât de frumoasă, iar strălucirea diamantului ce se odihnea în palma lui depășea orice închipuire.

     Ar fi deschis gura dar cuvintele se încăpăţânau să se ascundă prin văile devenite mai verzi şi mai frumoase sau chiar în privirea mioarelor ce se opriseră şi ele din păscut privind lumina ce se răspândea din palma fecioraşului. 

      Acesta se frecă la ochi buimac. Și dacă visa, niciodată nu visase așa de frumos. Deschise ochii privind în jurul lui, făptura minunată dispăruse, probabil printre frunzele codrului. Auzea doar murmurul paşilor… și-n palmă ținea acel diamant. Se dezmetici, într-un final  și alergă pe cărare după ea și suratele ei, dar parcă le înghițise pământul.

      Întoarsă la palat mica zeitatea trebui să dea explicaţii cu privire la faptele sale, mai ales la diamantul lipsă. Povesti părinţilor totul, cu lux de amănunte. Aceştia aruncară un ochi pe pământ şi convingându-se că povestea micuţei era adevărată, o iertară pentru nesăbuința de a se fi apropiat atât de mult de-un pământean.

     Zilele treceau, pe pământ micul ciobănaş era fericit, mama i se însănătoşise, ba chiar îşi încropise o frumoasă gospodărie. Dar pe pământ anii treceau mai rapid, decât în împărăția zeilor, iar flăcăul nostru ajuns bărbat, era mai tot timpul îndemnat de mama sa a-şi căuta soaţă. 

     Zadarnic insista biata mamă, că feciorul nu o asculta, visa el… cum nu visa, la minunata făptură. Se tocise poiana de urmele paşilor lui şi brazii îi ştiau durerea dar nimic, nimic nu afla... despre minunat făptură.

     Degeaba, avea acum cioban la stână şi oameni care-i trebăluiau prin gospodărie. Ar fi dat totul pe-o privire de-a îngerului mov. Zilnic doinea pădurii, plângându-și neputința. Zilnic povestea păsărilor despre frumusețea ei, doar doar va primi vreun semn. Clipă de clipă se ruga cerului pentru îndurare. Dar de nicăieri, nu afla mângâiere. În disperarea lui începuse să creadă că întâlnise probabil un înger trimis de Dumnezeu pentru a-l salva din necazul de atunci.

      Privea cum anii trec, cum viața lui tot singur și-o trecea. Îl urmărea adesea și chipul mamei, pe care zărea o lacrimă de îngrijorare. Se împuținase la trup, mămuca, tot repetându-i să-și caute o creștină, să-și facă un rost pe pământ. Îl tot îndemna, ba chiar îi căută, aducându-i multe şi minunate fete, care mai de care mai frumoasă, mai harnică… dar niciuna nu avea privirea ce-l vrăjise.

      În tot acest timp şi-n cer mare tragedie, mare. Chemară vraci, chemară descântători de peste nouă hotare, toată floarea cea vestită, doar, doar... or afla de ce boală suferea mica prinţesă. Slăbea văzând cu ochii,se topea pe picioare în ciuda surâsului cu care încerca să-și liniștească părinții. Frumuseţea admirabilă şi lumina ce-i străbăteau chipul şi privirea deveniseră vagi amintiri. 

      Disperaţi, părinţii, ar fi făcut orice. De aceea când mama veni cu propunerea să meargă pe pământ, tatăl care până acum ceva timp, nici nu voia nici să audă, acceptă imediat. Încercase să nege dar realiză în final că singura boală a fiicei lui era aceea de a se fi îndrăgostit de un pământean!

     Nu-i convenea. Dar ce să facă?! Îşi iubea copila. 

     Se pregătiră de plecare, aşadar.
     Bunica se opri din povestit.  Micuța Ilenuca  adormise. Îi privi chipul îngeresc, ce-i amintea de lumina vieții ei, fiica sa. Ridică ochii spre cer, oftând din rărunchi îi trase pledul până sub bărbie și binecuvântându-i încă o dată somnul, dădu să iasă din odaie. 

      Micuța simțind ca prin vis, mișcările bunicii îngăimă:

     - Și povestea… mea…

     - Mâine seară, draga bunicii… somn ușor! 
       Ziua trecu pe negândite. Cu șotiile fetiței și treaba de pe lângă gospodărie, bunica nici nu realiză când se scurse timpul. Și apoi nici ea nu se simțea prea bine, o pârdalnică de răceală o chinuia de câteva zile. Dar era înspre bine, după cum simțea. Durerea mai mare, era altundeva, o ținea în taina sufletului.

      Între timp revenise și bunicul, plecat pentru vreo două zile la oraș. Cum îl văzu în dreptul porții Ilenuca aruncă toate jucăriile, sărindu-i unchiașului de gât, mai mai să-l dărâme. Acesta, la rândul său, o îmbrățișă cu tot dragul. Ajunși în casă Ilenuca așteptă cu nerăbdare ca acesta să scoată bunătățile aduse. Și număra și ofta, căci bunicul parcă nu mai ajungea la cadoul ei.
- Bunicule, doar n-ai uitat de cadoul meu! întrebă ea, devenită din ce în ce mai nerăbdătoare.
- Nu, draga bunicului, dar iartă-mi încetineala, m-a cam obosit drumul și aglomerația. Cadoul tău, după cum merită, e la loc de cinste și dând jos desaga din spate scoase din ea o cutie dreptunghiulară, frumos împachetată și cu o fundă mare superbă.
   Micuța privi cu ochi mari, frumoasa cutie. Doar la televizor mai văzuse cadouri atât de frumos ambalate. L-ar fi păstrat așa, dar tare-și mai dorea conținutul. Cu ajutorul bunicii îl desfăcu ușor și de sub hârtia frumos colorată, pe care trona o minunată fundă roșie, își făcu apariția o trusă de doctoriță! Ilenuca zâmbi cu gura până la urechi admirând și mângâind fiecare piesă din mica trusa, apoi se întoarse spre bunica:
- Gata, bunica, de acum să fii liniștită! O să am eu grijă de tine, să nu te mai doară capul, să nu-ți mai curgă nasul. Am tot ce-mi trebuie să te consult, completă micuța așezând cu grijă fiecare lucrușor la locul lui. Sunt ca și o doctoriță adevărată, mai trebuie doar să cresc și gata!
    Bunicii începură a râde uitând care de oboseala drumului, care de corvoada treburilor zilnice. Priveau lăcrimând la minunea care le alina bătrânețile. Nu avea decât cinci ani dar glăsuia cu hotărâre și cu maturitate, e drept un pic cam peltic. 

     Tot vorbind despre una despre alta timpul zbură. Bunica rostui cu mare grijă toate treburile după care stătură cu toții la masă. 
    Afară noaptea  iși intrase în drepturi. Luna  își ridica năframa de pe chip și se ciorovăia de zor cu niște nori rebeli ce avea poftă taman în fața ei să se așeze. Stelele apărute și ele ascultau disputa și bineînțeles pariau pe Lună, doar era Doamna Nopții. Unele croșetau, altele împleteau iar cele mai leneșe doar străluceau. Și pleoapele micuței dădeau semne vizibile de somn. Ba, din când în cînd gurița i se rotunjea într-un căscat profund, dovadă că pătuțul o chema la somn.
       Ca în fiecare seară același ritual și urma bineînțeles povestea de seară.
       Ilenuca cu păpușa în brațe și cu ochii la frumoasa trusă de doctoriță ce-o aranjase cu grijă pe raftul cu jucării i se adresă bunicii:
     - Hai, bunica, că biata Zeiță Mov e bolnavă grav! Iar ciobănașul suferă, bunica, de dorul ei! Hai începe povestea, continuă ea foindu-se în patul  moale cu miros de levănțică.
     - Imediat draga bunicii, stai să-i duc uncheșului o cană de ceai și să-mi iau și eu una și a ta sunt și a Zeiței Mov! îi spuse fâcându-i cu ochiul.
    - Of, dar grăbește-te bunico, că ma ia somnul și parcă văd că iar nu terminăm povestea, bodogăni bosumflată Ilenuca
  - Gata, gata... am venit Ilenucă, nerăbdătoare! Unde rămăsesem? A, da…  
   Ajunşi pe pământ aceştia se opriră la casa fostului ciobănel. Aflat prin curte şi văzând drumeţii poposiţi la poarta sa, trimise unul din angajaţi să le dea ceva de pomană, căci zeităţile coborâră pe pământ în straie destul ponosite. Aceştia primiră cu recunoştinţă darurile, dar rugară angajatul să le permit a se apropiase stăpânul lor pentru că aveau oarece vorbă de grăit împreună.

      - Ziua bună creștine, salutăm cu tot respectul pe domnia voastră! începu a grăi Zeul Iubirii transformat, pe pământ, într-un umil călător însoțit de soția și fiica sa.
    - Bună să vă fie inima, drumeților! Petru, e numele meu. De unde veniți, încotro vă e drumul și mai ales cu ce vă pot ajuta eu? întrebă nedumerit privind aspectul sărăcăcios al straielor și încălțările  probabil bune, odinioară dar acum doar niște tălpici abia ținându-se de picior.
   - Am avea o rugăminte. Eu și soția mea avem a parcurge cale lungă cu o treabă însemnată pentru noi, dar fiica noastră ici de față nu poate face față drumului. Și ne-am gândit că poate s-o găsi ceva de muncă în gospodărie dumitale vreme de șapte zile cât avem noi a lipsi. Nu cerem simbrie sau oareșce plată, vrem numai găzduire și hrană pentru munca ce va fi s-o facă. E harnică de felul ei, dar e cam suferindă, a zăcut vreme multă la pat de o boală ce era s-o răpună dar sperăm, eu și mumă-sa, să-și revină. S-a mai înzdrăvenit ea cât de cât, dar vezi prea bunule boier că a rămas fără glas. Aude, vede, înțelege totul dar nu poate grăi, deocamdată.
    - Păi, nu că n-aș vrea să vă ajut dar dacă nu vorbește cum să se înțeleagă cu celelalte ajutoare?! întrebă mai mult ca pentru sine fostul ciobănel, ridicat acum la numele de boier. Și totuși e loc mereu pentru încă un om într-o casă și-o lingură de mâncare s-o găsi și pentru fiica dumitale, om bun! Mergi și vezi-ți de drum cu soața dumitale iar la întoarcere abateți-vă  pe aici să vă luați fata! încheie acesta îndreptându-se către mama lui spre a-i aduce la cunoștință ce și cum va face fata.
       În tot acest timp fata nu ridicase ochii din pământ, știa că nu are voie nici a vorbi dar nici a privi către falnicul bărbat, deși inima îi tresălta la fiecare vorbă pe care acesta o rostea.
     Tatăl o trase într-o parte spunându-i:
     - Nu uita fata tatii, nu ai voie să-i vorbești, nu ai voie să-l privești în ochi, îți este interzis cu desăvârșire! Doar pe mama lui și pe toți ceilalți ai voie a-i privi. Ei nu vor păți nimic, dar dacă măcar și cu coada ochiului te vei abate de la acest jurământ și privirile vi se vor întâlni, bravul ciobănaș va împietri pe loc !
     Fata asculta cu luare aminte sfatul tatălui său, își luă rămas bun de la ambii părinți. Cu o speranță cât gămălia acului în suflet, dar mai ales cu privirea bine înfiptă în pămănt intră în ogradă. Știa că va avea o săptămână grea, nu credea că va avea sorți de izbândă dar măcar se bucura că va fi în preajma ciobănașului, cum așa frumos îl numea.

     - Bunica, dar n-a fost cam dur tatăl ei, cum să stea o săptămână întreagă fără să  vorbească? veni repede întrebarea fetiței. Eu n-aș fi putut, bunico!

      - Știi, draga bunicii în viață sunt tot felul de încercări iar izbânda este doar a celor ce știu să le treacă. Uite tu, ca să-și primești cadoul, ce a trebuit să faci?

    - Să fiu cuminte bunico, dar n-a fost greu că eu sunt mereu cuminte, continuă fetița zâmbind șăgalnic.

    - Da, ești cea mai cuminte fetiță, dar din păcate zgaibele de prin coate și genunchi… povestesc altceva și te cam dau de gol! zâmbi bunica amenințând-o în joacă cu degetul.

      - Bunica, săptămâna aceasta n-am făcut niciuna! Iar cele vechi s-au cam trecut, insistă micuța arătându-i bunicii rana de la ultima căzătură.

     - Da, asta pentru că nu e nici neastâmpăratul de Iulian acasă și nu ai cu cine te mai cățăra prin toți copacii, continuă bunica râzând. Bine, bine… să revenim la poveste:

     Mama lui Petru se îndreptă spre fata slăbuță. O privi cu luare aminte cercetându-i ochii. Descoperi o privire tristă dar curată și senină. Firavă la trup și palidă la față, o însoți către bucătărie unde îi puse chiar ea să mănânce. Se așeză lângă ea, privindu-o în timp ce mânca, avea ceva special această făptură. Apoi îi spuse că astăzi se poate odihni, plimba prin ogradă iar de mâine va merge cu ciobanul să-l ajute cu oile. Ieșiră împreună din bucătărie, pentru a-i arăta odaia unde urma să doarmă în zilele următoare.

     Inima fetei sări din piept la gândul că va fi toată ziua pe lângă ciobănaș. Mulțumi prin semne pentru hrană și adăpost și se retrase în odaia ce-i fusese menită. Acolo din spatele ferestrei și la umbra perdelelor urmări silueta falnică a lui Petru  fremătând de emoție la auzul vocii lui. Și-ar fi dorit să-l audă cântând din fluier.

    Noaptea trecu repede, iar zorii dimineților o găsiră pe mica zeitate, gata de plecare cu mioarele. Mare îi fu dezamăgirea când constată că în locul Petru al ei își făcu apariția un băietan. Oftă, dar plecă tăcută cu acesta, bucurându-se de prezența mioarelor și magia locurilor.

      Revăzu cu drag poiana și lacul și nici nu realiză, tot alergând după mioare, că se făcu de prânz. Deodată zări în depărtare silueta falnică a lui Petru, ce purta în mâini o bocceluță în care bănui că sunt merinde pentru ea și ciobănaș. Odată ajuns, acesta le întinse mica legătură îndemnându-i a se ospăta. Se așeză pe vechea lui buturugă și scoțând din buzunar fluierul se puse pe doinit.

     Ca la un semn, mioarele toate se opriră din mâncat adunându-se în jurul ciobănașului. Frunzele ciuliră urechile iar vântul se piti nemișcat printre trunchiurile copacilor, de frică să nu tulbure frumusețea sunetelor. Și soarele își domoli arșița, iar mierlele si privighetorile nu mai îndrăzneau nici să respire. Ascultau cu toții minunatul cânt. Valea devenise mai luminoasă, apa lacului mai limpede iar nuferii se inălțau parcă mai țanțoși, bucuroși ca aveau parte de asemenea cântare. Fata stătea cu merindele în față, dar fascinată de muzica lui Petru nu îndrăznea nici să respire dar să mai îmbuce. Îi fusese atât de dor de melodia ciobănașului, inima ei o cânta zilnic, dar acum din vechiul fluier suna dumnezeiește. Simțea că obrajii îi iau foc iar în firavul piept, inima îi bătea atât de tare că i se părea că o aud și cei din jur.

     Petru își termină doina și se ridică privind mai întâi spre lac apoi prin poiană până-n adâncul pădurii. Mai oftă de două ori și privind cu drag spre oițele lui își luă la revedere de la ei, părăsind poiana. Nu mai călca la fel de vesel și de hotărât ca atunci când venise, avea pasul șovăitor și domol.

      Ziua trecu și la fel ca ea și următoarele. Mai erau doar două zile după care părinții fetei urmau să vină.

       Tare o mai durea sufletul pe Zeița Mov, dar nu se putuse apropia cu niciun chip de Petru, de frica împietririi. E drept că-l auzea vorbind frumos despre ea și că mama lui se apropiase atât de mult de ea că o mutase să doarmă într-o odaie mai mare, mai luminoasă și mai primitoare. Și ea se mai înzdrăvenise cât de cât, privindu-se în oglindă începu să descopere că avea iar bujori în obraji că părul îi devenise mai strălucitor, dar cum să remarce toate acestea bietul Petre dacă ea nu ridica niciodată ochii din pământ când era el prin preajmă.

      Mutată în odaia din casa principală auzea acum discuțiile dintre mama și fecior pe tema însurătorii. Mama insista iar feciorul nu zicea nimic. Era supărat zi de zi mergea în poiană, doinea vreme de un ceas și spera ca îngerul mov să revină, zi de zi pleca tot mai trist și mai descurajat.

      Cât suferea văzându-l, mica zeiță, dar nu avea voie să se amestece și să spună cine e! Trebuia ca el să accepte și s-o ia de nevastă fără a ști cine e!

      Era deja seară, iar a doua zi urmau a sosi părinții ei. Fata se culcă mai mult plângănd, oftând că mâine visul ei se sfârșea. Asta era, trebuia să-și accepte soarta, i se dăduse o șansă, dar norocul nu fusese de partea ei.

         În acest timp, la bucătărie, Petru se ospăta iar mama lui îl veghea cu dragoste.

      - Petru, fecioraș au trecut ani buni de când tot aștepți pe minunata făptură ce mi-ai descris-o. Trec anii unul câte unul, mamă. Eu am îmbătrănit și mă doare că nu am și eu bucuria de a te vedea la casa ta. Tare mi-aș dori mamă să te văd însurat să mă pot alina și eu cu prezența unui fecioraș de-al tău aici prin ogradă. Of, mamă, of!

      - Bine, mama, uite chiar mâine mă voi însura cu prima creștină pe care mi-oi aduce-o! Ai dreptate, acum cred și eu că minunata făptură a fost doar un înger trimis de Bunul Dumnezeu să ne scoată din necaz. Deci, mama, mă las în voia ta, dar să nu fie una din cele pe care le-am mai respins! Dar mâine să fie! încheie Petru ridicându-se de la masă.

      - Dar bine, Petru de unde să iau eu mâine o creștină pentru tine? Că de jur-împrejur fetele care le-am adus niciuna nu ți-a plăcut! Am nevoie de câteva zile mamă să trimit vorbă-n împărățiile vecine, să văd care și cum mai e de măritat!

      - Am spus mâine, mamă, mâine să fie! preciză tăios încă o dată Petru, înainte de a părăsi odaia.

       Bunica se opri din povestit, îngerașul ei adormise. Iarăși nu apucase să termine povestea. Nu era nimic nou, adesea poveștile se întindeau pe mai multe seri pentru că mica zvârlugă răpusă de oboseala zilei de joacă, adormea prea repede. Îi privea somnul liniștit și se gândea la unchiașul ei. Fusese plecat la oraș la fecioraș pentru că se simțea cam rău. La primul drum, acum câteva săptămâni în urmă, analizele făcute nu ieșiseră prea bine. Acum... alte analize, alte investigații...

        Abia aștepta ziua de mâine și sosirea feciorului, să discute cu el, ce și cum e de făcut!

      ”Gând bun la Dumnezeu” spuse bătrâna, făcându-și semnul crucii cu privirea spre icoana ce veghea somnul fetiței. Și învelind ușor pe micuța Ilenuca părăsi odaia!

    Soarele se strecura timid prin draperia camerei desenând petale de lumină pe perete. Ilenuca, care abia făcuse ochi, privi repede spre dulapul cu jucării. Trusa ei de doctoriță era acolo! Nu visase! Zâmbi strângând mica păpușică la piept.

O auzea pe bunica trebăluind în odaia vecină. Își aminti de povestea de seară. Încercă să-și aducă aminte finalul dar nu reuși. Se dădu repede jos din pat și val vârtej se înființă în fața bunicii:

-Bunica, ce s-a întâmplat cu Zeița Mov? Nu-mi aduc aminte… a rămas cu ciobănașul ei?

- Bună dimineața, somnoroasa bunicii. Ai făcut ochi? Ce mult ai dormit! Nu știu, draga bunicii că povestea nu s-a terminat… ai adormit și îngerașul ce mi-o șoptește la ureche m-a trimis și pe mine la culcare! Musai să fii cuminte azi, ca să vină și spre seară să putem termina povestea! îi spuse bunica făcându-i cu ochiul.

- Ce m-am speriat bunica! Deci n-am terminat povestea! Diseară să mergem mai devreme la culcare să avem timp să aflăm finalul, spuse micuța cu vădită supărare. Dar acum nu poți să-mi spui nimic din  ea?

- Știi că îngerașul vine doar pe înserat, de unde să iau eu finalul poveștii?! Fugi și te îmbracă năzdrăvană mică că mai avem și treabă.

- Of, bunica și tu și îngerașul tău, să nu mă mai lăsați să adorm! spuse micuța cu năduf. Trebuie să văd ce s-a întâmplat cu zeița mea! Of, dacă nu adormeam aseară, continuă micuța  îndreptându-se spre odaia ei.

O zi agitată se profila la orizont.După ce se ocupă vreme de vreun ceas de masă, de dereticat prin casă, bunica se apucă de gătit serios. Pregăti bunătăți care  mai de care  mai aromate și mai apetisante. De dimineață frământase și aluatul pentru cozonac. Acesta era deja pus în tăvi și ridicând șervetul bunica socoti că era numai bun de băgat la cuptor. Îi venea feciorul acasă chiar și numai pentru vreo două ore și voia să-l ospăteze cu bunătățile copilăriei.  Și apoi ocupată cu treburile nu mai avea timp să se gândească la boala unchiașului ei. Tare îi mai bătea inima în piept de grijă și de emoții, iar gândul îi era numai la Bunul Dumnezeu și nu mai contenea rugându-L, să se îndure de ei.

          Și totuși  zâmbea la auzul la dialogului ”serios”dintre unchiaș și micuța ce-și înșira trusa, pregătindu-se de treabă.  Acesta  terminase treaba pe afară și  acum  așezat la o masă sub umbrar spărgea nuci pentru o altă bunătate, glumind și râzând cu năstrușnica ”doctoriță” care-și aliniase toate jucăriile, consultându-le de zor.

Tot trebăluind nici nu realiză când în dreptul ușii de la bătrâna sa casă se opri silueta falnică a feciorașului ei. Lăcrimă de emoție, care mamă nu plânge, că nu-și mai văzuse feciorul de vreo două luni. Vorbeau la telefon dar în ochii lui nu se mai uitase de mult și tare, tare îi mai fusese dor de privirea lui.

De cum îl văzu micuța se înființă în brațele lui, tot îmbrățișându-l  și drăgălindu-l. Binențeles că nu scăpă nici el de o consultație, ca plată pentru cadoul ce-l adusese. Acum micuța răsfoia de zor cartea primită și-și alinia culorile. Uitase de menirea ei de doctoriță, devenind subit învățătoare tot explicându-le jucăriilor cum se colorează florile, fluturii.

Îl ospătă cu de toate și stătură îndelung de vorbă. Se bucură bunica când află că starea bunicului nu era disperată. Avea ce-i drept, de trecut peste o operație, dar nu era chiar de speriat. Bunica își privea feciorul adânc în ochi, ascundea el acolo o umbră de neliniște dar nevrând să-și supere unchiașul nu insistă. Și cum deja se pregătea de plecare, bunica se puse pe împachetat din bunătățile gătite. Profită de ieșirea unchiașului ce se dusese să se ocupe de animalele ce le aveau în gospodărie și-și abordă franc feciorul:
- Mie, maică să-mi spui drept, că eu nu mă iau după zâmbetul tău. Privirea ta vorbește mai clar. Ce-i cu tatu-tău? îl întrebă privindu-l fix în ochi.
- Of, măicuța mea dragă, nu mai e nimic în afară de  ceea ce v-am spus. E drept că sunt un pic îngrijorat, dar sunt  pentru tine că tata se va opera și tu va trebui să duci tot greul gospodăriei și iată că tocmai acum eu nu-mi pot lua concediu să-ți fiu alături! o liniști feciorul privind-o cutezător în ochi. 
Îl durea că-și mințea mama dar numai sufletul lui știa că nici adevărul nu era ușor de spus. Avea o speranță și cât o avea se agăța cu disperare de ea. Credea în minuni, credea în sufletul surorii lui plecat în Cer dar mai ales credea în Bunul Dumnezeu.

O îmbrățișă cu tot dragul ștergându-i cu dosul palmei o lacrimă rebelă care lunecase din frumoșii ei ochi. Așa era mămuca lui, plângea ușor.

După ceva vreme părăsea ograda casei părintești, luându-și la revedere și de la Ilenuca care era ba doctoriță, ba învățătoare. Avea bagaje serioase căci nu se înțelese cu bătrâna sa mama, defel. Dacă ar fi  lăsat-o probabil i-ar fi împachetat și casa s-o pună într-o geantă.

Restul zilei trecu în liniștea obișnuinței, iar venirea serii o aduse iar pe bunica în fotoliul poveștilor.

Ilenuca nu voia cu nici un chip să se întindă pe pat.
- Nu bunica, mă culc când termini povestea. Uite aici, stau în fund în pat… nu vreau să mai adorm, înainte de finalul poveștii. Cine știe cât mai poate veni și îngerul, dacă nu mai poate… rămâne povestea neterminată, spuse ea hotărâtă cu păpușica în brațe.
Văzând că nu-i chip a o convinge și zâmbind ca pentru sine, căci de, micuța căpoasă avusese de la cine moșteni atâta încăpățânare bunica, se puse pe povestit:

Știa el de ce spusese mâine, știa că până mâine nu avea de unde să găsească vreo creștină, dorea să scape de gura mamei sale. Mama rămasă singură în bucătărie,  gândea de zor. Era prima oară când feciorul acceptase. Dar acum de unde să ia ea fata? Se ridică în picioare și  frământând odaia în lung și-n lat, tot gândea. Nu, nu era niciuna în apropiere. Ca să trimită vorbă nu avea timp. Era disperată biata femeie. Măcinată de griji și gânduri merse la culcare dar geana dimineții o găsi așa cum se așzase în pat cu privirea în tavanul odăii. Se ridică resemnată din așternut, căci se luminase de ziuă.

          Într-un târziu la poartă poposiră cei doi părinți ai fetei. Îi primi în casă, îi omeni cu câte ceva de mâncare și cum tot se apropia prânzul îl trimise ca de obicei pe Petru cu merinde la aceștia spunându-i ca la întoarcerea acasă să ia și pe fată cu dânsul, deoarece îi veniseră părinții.

          Ajuns în poiană Petru cântă ca de obicei din fluier tot cercetând după un semn, de undeva. Dezamăgit, ca de obicei, comunică fetei că va merge cu el acasă căci o așteptau părinții. Fata, cu privirea parcă cusută de scoarța pământului, încuviință tacit. Sufletul îi plângea amarnic dar nu avea nicio putere. Deși îndurerată mai îmbrățișă odată cu privirea frumusețea din jur, sclipirea lacului, dorind parcă să le închidă în sufletu-i atât de pustiit și fără niciun cuvânt porni în urma ciobănașului. Îl privea din când în când cu coada ochiului, fără a îndrăzni mai mult de frică ca acesta să nu întoarcă capul. Aveau ceva cale până acasă, drumul lor trecea pe o punte suspendată. Ajuns în dreptul ei Petru se opri uitându-se după fată și văzând-o cu capul plecat în urma lui, își continuă drumul. Era prea supărat și prea preocupat de îngerul mov pe care venea pentru ultima dată să-l caute în poiană ca să mai aibă ochi și pentru altcineva.

          Petru ajunsese aproape de capătul punții când o trosnitură puternică îl făcu să întoarcă capul. Călcând pe o bucată mai veche de scândură aceasta se rupse și fata se rănise la picior. Sări s-o ajute și văzând că fata șchiopăta destul de rău, o luă în brațe. Aceasta strângând puternic din ochi doar clătina sau aproba din cap ca răspuns  la întrebările lui Petru. Lacrimile i se scurgeau pe chipul frumos, nici nu mai știa dacă de durere, de supărare sau de freamătul inimii. Simțea că se îmbujorase la față,  această apropiere de falnicul ciobănaș îi făcea inima să tresalte de emoție. Ceva din zbaterea ei simți și Petru pentru că pentru prima oară în cele 7 zile privea la fata ce-o purta în brațe dar parcă o vedea pentru prima dată. I se părea mult schimbată față de cea care-i poposise la poartă. Simțea un calm și-o stare de bine cu fata în brațe și nu-și explica de ce.

          Ajuns în curte, mama lui îi ieși în întâmpinare neștiind de ce acesta purta fata pe brațe. Imaginea fiului ei cu fata în brațe îi dezvălui rezolvarea la problema sa. Da, știa acum, aceasta era fata cu care se va însura Petru al ei. Privi în sus mulțumind pentru soluția la problema sa.

Se ocupă de rana fetei ajutată și de părinții acesteia și apoi pretextând că fata nu se poate deplasa imediat îi rugă pe toți să mai rămână câteva ceasuri măcar până mai pe înserat. Petru plecase spre treburile gospodăriei lăsând pe fată  în grija alor ei și a mamei lui. Grăbită mama se îndreptă după el:
-  Petru mamă, iaca a venit momentul să te ții de cuvântul dat!

-  Care cuvânt mamă? întrebă acesta, nedumerit.

-   Păi să te însori, mama! Nu așa ne-a fost vorba?
- Da mama, spuse feciorul râzând, așa ne-a fost! Și sunt gata să mi-o țin  dacă ai
 găsit vreo fată bună de măritiș prin zonă pe care să n-o mai fi refuzat! continuă acesta râzând.

-         Am găsit mamă. Hai de o cere de la tatu-său! spuse mama ciobănașului decisă să nu-și mai lase feciorul să sufere după o nălucă, ba mai mult să se țină de cuvântul dat.

-         Pe cine mamă? De cine vorbești? întrebă acesta parcă mai nedumerit.

-         De fata ce de o săptămână stă sub ochii noștri dar parcă  mi-a luat cineva mințile! Asta e fata pe care am decis s-o iei de nevastă și pace! îl anunță foarte hotărâtă.

Văzând că nu are ce face acesta se supuse, resemnat. Era un om de cuvânt și pentru nimic în lume, nici pentru îngerul mov, nu putea să-și încalce cuvântul dat măicuței sale. Se îndreptă așadar către tatăl fetei și fără prea multe vorbe îi ceru mâna fiicei sale.

Acesta îl privi nedumerit și totuși bucuros. O trimise pe soția sa să cheme pe fată. Aceasta păși sfioasă lângă tatu-său. Auzind despre ce se discuta, privi cu ochii plini de speranță la părinții săi. Tatăl său acceptă cererea feciorului și luând mâna fiicei sale o puse în palma mare a lui Petru. Acesta la rândul său privind cu luare aminte la chipul fetei  i se păru chiar frumos.  

-         Gata fata tatii poți ridica privirea și îți este permis a glăsui! continuă tatăl depărtându-se de cei doi.

Sfioasă fata ridică privirea spre ciobănașul inimii ei și-i zâmbi cu toată căldura sufletului ei!

Petru crezu că are vedenii privea lumina ochilor din fața lui și nu-i venea a crede, era lumina ce-o căuta de ani de zile.

Fata se desprinse din mâna lui și luând o bocceluță din mâinile mamei sale intră în casă de unde ieși după câteva minute, îmbrăcată ca atunci când se văzuseră pentru prima oară în poiană. Lui bietul Petru gura i se încleștă de emoție și se frecă la ochi de câteva ori crezând că visează.

          Mama acestuia privea nedumerită, când la unul când la altul tot întrebând ce se petrece. Dezmeticit într-un final, Petru o luă de mână pe fată și se opri în fața mamei sale, povestindu-i de-a fir a păr toată istoria și fericit nevoie mare făcu o nuntă mare care dură vreme de 7 zile tot atâtea cât fuseseră zilele de încercări prin care trecuse fata și tot atâția ani cât duraseră căutările lui.

          Părinții fetei s-au retras la locul lor în cetatea zeilor, iar fata a rămas pe pământ alături de Petru. Primiseră ca dar de nuntă de la mai marele zeu un sceptru fermecat. În puterea lui stăteau iubirea, bunătatea, dreptatea și răbdarea. Așa încât de jur împrejur cei care aveau o pricină de ceartă sau motiv de supărare veneau la ei. După ce   ascultau cu luare aminte dădeau dreptate unuia sau altuia, sau chiar împărțeau dreptatea aducând și împăcarea.

Și au trăit mulți ani fericiți și le-a mai dăruit Bunul Dumnezeu și 7 feciori minunați.
- Gata povestea, micuța mea! spuse bunica privind la Ilenuca care ascultase tăcută tot finalul poveștii.

-         Da, bunica, ce mă bucur că s-a terminat așa! Am avut emoții pentru Zeița Mov, dar toate poveștile se termină cu bine, nu-i așa?! zămbi șăgalnic fetița.

-         Doar dacă copiii ce le ascultă sunt cuminți, uite așa îmi șoptește îngerașul la ureche. Și mai zice să treci imediat la culcare că Moș Ene e la ferestră pregătit să te adoarmă!

-         Imediat bunica, numai să-mi spun rugăciunea de seară! continuă micuța. Și așezându-se în genunchi se rugă ca în fiecare seară pentru ea, pentru bunicii ei, pentru unchiul și mătușa de la oraș, ba chiar și pentru prietenul ei Iulian să vină mai repede acasă că nu avea cu cine să se mai joace. Nu uită pe nimeni așa cum nu uită să se roage și pentru părinții ei care erau deja în cer.

          Și încheind rugăciunea se sui cuminte în pat, cu păpușica de cârpă în brațe și lăsându-se învelită de bunica sa. Mai apucă să spună ”noapte bună” după care adormi fericită.

-         Noapte bună, îngerașul meu drag!  Domnul să-ți vegheze somnul!  murmură și bunica ieșind din cameră.