Un petec de cer (13)

Glume, veselie, mâncare gătită cu dragoste și casa plină... 
Ce fericire mai mare să-și fi dorit sărbătorita?! Toți mâncaseră lăudându-i bucatele, doar ea mai mult privise, încercând să-și ostoiască sufletul, de dorul ce deseori îi măcina singurătatea.
-         Hai... mama, deschide cadourile! Așa-i frumos, completă Iarina nerăbdătoare să vadă reacția mamei la cadoul ei. Să nu uit! Cartea e din partea doamnelor de la librăria mea preferată. O să vezi în dedicație. Le-am rugat să se semneze.
-         Mulțumesc frumos. O să trec să le mulțumesc personal deși era suficientă o urare. Nu acum... mai e vreme, mai amână, sărbătorita, îndemnul fiicei sale.

-         Sunt mai nerăbdătoare eu ca tine, uff...

-         Mai târziu, draga mea. Lasă-mă, să mă mai bucur de voi. Nu mă  satur privindu-vă. Uite și tu cât a crescut Răducu.

Într-adevăr Răducu, acum elev în clasa a doua, devenise, deodată, altul. Nu mai alerga pe sub masă, nu se mai urca pe scaune, stătea cuminte  preocupat de cartea primită de la Iarina sau ascultând cu atenție și răspunzând punctual la tot ceea ce era întrebat. Prea repede crescuse!

Evitase mai toată seara să rămână singură cu fratele ei, dar acesta veni la un moment dat, după ea, în dormitorul mamei.

-         Toată seara m-ai evitat, Iarina.

Nu răspunse nimic, doar se cocoloși în brațele lui, cum o făcea în copilărie. 

-         Muncești prea mult. Mama mi-o repetă tot mai îngrijorată, din ce în ce mai des. Stați la 20 minute una de alta și abia dacă vă vedeți 10 minute într-un weekend. Cred că are dreptate. Știi că niciodată nu m-am băgat în alegerile tale, dar cât ai de gând s-o mai duci așa?!

-         Sunt bine, Răzvan. Mama a îmbătrânit și de asta e mai panicată.

-         Ești bine?! Nici sânge în obraji nu mai ai... de slăbit, ai slabit îngrozitor iar cearcănele de pe față... Iarina de ce te încăpățânezi și ce speri?! Și Amelia a avut un șoc când te-a văzut. Și ea, m-a rugat să vorbesc cu tine.

-         Ce dor mi-a fost de tine. Iar Răducu m-a topit. Ar trebui să  faceți și-o fetiță, așa superbă ca Amelia.

-         Adică eu sunt un urât?! se prefăcu acesta supărat.

-         Nu. Doar cârcotaș, chicoti aceasta scăldându-se de privirea caldă a fratelui ei mai mare.

Răzvan pricepu că sora lui rămăsese aceeași mare încăpățânată și renunță. Ce bine-l moștenise pe doctor, numai el făcea așa. Nu răspundea decât la ce și când îi convenea. Niciodată nu se simțise foarte apropiat de el. Poate și pentru că acesta nu-i acceptase ”pierderea de timp de pe teren”. Dar de iubit, îl iubise și era convins că dacă ar fi trăit astăzi altfel ar fi stat lucrurile între ei.

  Se mai îmbrățișară câteva clipe apoi se întoarseră în sufragerie, chemați și de trompeta  lui Răducu care anunța venirea tortului.

Tocmai când acesta muncea de zor la aprinderea artificiilor se auzi soneria.

Iarina  aflată cel mai aproape se îndreptă spre ușă după ce privi spre Răzvan care-i zâmbi aprobator. Acesta nu-l agrease niciodată pe Vlad pentru că mereu doctorul i-l oferise de exemplu.

-         Bună seară, auzi Iarina de dincolo de un minunat coș cu flori.

-         Bună seara, Vlad. Intră. Mama o să fie foarte bucuroasă c-ai ajuns. E puțin ocupată și nu te-a putut întâmpina personal. Răducu e maestru de ceremonii în tăierea tortului iar mama îi respectă indicațiile, amuzându-se.

-   E o adevărată plăcere să fiu întâmpinat de tine, o salută acesta studiind-o cu uimire.

-   Plăcerea e de partea noastră.

-  Iarina, ești superbă. Dar spun prostii. Mereu ai fost. Sau poate... pentru  că ,de multă vreme, eu nu te-am mai văzut decât în ținuta de spital, nemachiată și mereu sobră, rosti acesta uimit în vreme ce-i săruta mâna.

-         Mulțumesc. Dă-mi coșul să te poți dezbrăca. Cuierul e tot unde-l știi.

Un parfum plăcut inundă holul apartamentului și Iarina inspiră cu nesaț. Avea gusturi. Ce era la lui, era al lui...

          Apariția lui Vlad aduse și o ușoară stinghereală, dar prezența de spirit a Ameliei repuse lucrurile pe făgașul normal.

-         Am ajuns, exact la ce-mi doream, o felie  din minunatul tort joffre făcut de dumneavoastră. Nicăieri n-am mâncat unul, la fel de bun.

Felicită sărbătorita, apoi salută pe toată lumea. Întârzie la Răducu și apoi la Ștefan, cu care avu un schimb mai lung de replici.

-         Tot un papagal a rămas. Ce-i drept, s-a mai stilat, îi șopti Răzvan, Iarinei.

-         Nu fi răutăcios! Vlad n-a fost niciodată prost sau mitocan și să știi că e un doctor bun. E directorul adjunct al spitalului local și se pare că va pleca în minister.

-         Bravo lui. Dar de când îl aperi tu?!

-         Nu-l apăr, Răzvane. Dar uite pe mama o bucură vizita lui și m-a impresionat că încă îi mai ține minte aniversarea. Și pe-a mea, o ține minte.

-         Pe a mea nu! încheie acesta micul dialog.

Într-un final sărbătorita, se îndură și trecu și la deschiderea cadourilor.  Balerina ei muzicala își găsi loc pe luciul pianului, alături de rama foto din argint, dăruită de fratele său.  Nu avea încă poză, pentru că aștepta una din pozele făcute în această seară.

Trecând la un moment dat pe lângă Ștefan, se simți apucată de mână.

-         Superb cadoul ales, rosti acesta privind-o  cum n-o mai făcuse de atâta amar de vreme.

-         Mulțumesc. Credeam că l-ai văzut, doar tu l-ai primit, îi răspunse oarecum fâstâcită de privirea tandră și sărutul galant așezat pe mâna ei.

Se pierdu pentru o clipă în ochii lui.

-         Nu mi-am permis, să-l desfac.

-         Nu era nicio problemă, își reveni acesta, și trezită la realitate de  replica primită își retrase brusc mâna. O ardea sărutul lui, acum după replica acesta insinuantă.

Un gest ce nu-i scăpă lui Vlad care, retras într-un fotoliu, savura liniștit felia de tort. Nu-și putea lua ochii de la Iarina, de pe Iarina... era același lucru. Îi atrăgea privirea ca un magnet. Și deși ea-l tot respinsese, el încă mai spera.

Iarina se apropie de mama ei, care atât de fericită își plimba privirile peste toți, îmbrâțișându-i pe toți.

O lacrimă rătăcită îi tremura în colțul ochiului și-și întoarse privirea spre peretele doctorului. Așa-l numeau, pentru că acolo mama lor îi crease un mic sanctuar.

În jurul fotografiei acestuia atârnau câteva zeci, dintre sutele de diplome câștigate de acesta. Era una dintre puținele fotografii în care doctorul zâmbea, privirea îi era senină. Se apropie timidă de fotografie și-l mângăie. Ce bine-l înțelegea acum.

-         Și mie îmi lipsește. Un doctor formidabil, un om pe care mi l-aș fi dorit ca tată. Sau poate nu...

Iarina tresări, simțindu-i respirația atât de aproape de ceafa ei. Se depărtă, chipurile, pentru a îndrepta o diplomă ce strica simetria ansamblului.

-         Mi-ar fi plăcut să fie cu noi, rosti ștergându-și discret lacrima ce-o luase la vale.

-         Îi datorez atât de mult.

-         Și avansarea, despre care umblă zvonul?! îndrăzni aceasta.

-         Deci ești la curent.

-         Oarecum, e mic spitalul... iar tu ești, totuși, directorul adjunct.

Și auzind rugămintea mamei de a  aduce încă o porție de tort pentru vecina care pleca, se îndreptă spre bucătărie.

-         Și ce se mai zvonește? o urmă acesta

-         Despre tine? ...multe! Ești o legendă vie! ...iar ție îți place să fii în centrul atenției,  adăugă surâzând în vreme ce  Vlad intuindu-i intenția îi deschidea frigiderul.

-         Hai, fă-mă părtaș la câteva.

-         Dar e adevărat că pleci? insistă ea, fără a-l privi, preocupată de tăierea feliei de tort.

-         Da. E adevărat. Îți pasă?!

-         Mă bucur pentru tine. Ești un doctor foarte bun.

-         Mulțumesc. Dar asta nu-mi răspunde la întrebare, redeschise acesta frigiderul pentru ca ea să poată pune restul de tort la rece.

-         Profesional... ești foarte bun, nu e nimic de reproșat... începu Iarina vrând să-i plătească astfel o veche poliță, dar ca om... soarta ta nu m-a interesat și nici nu mă va interesa.

-         Nu-ți place să rămâi datoare, știam! zâmbi acesta amintindu-și contextul în care el pronunțase aproximativ aceeași replică.Dar ca prieten? Ca prieten, Iarina?

-         Mă distrezi, Vlad. Noi doi nu suntem prieteni. Nu în sensul cuvântului prietenie. Tu niciodată nu m-ai privit ca pe o prietenă, iar eu am obosit să încerc să-ți fiu... prietenă.

-         Greșești, Iarina. Însemni atât de mult pentru mine.

Iarina îl mai privi odată după care ieși din bucătărie. Auzi ușa de la balcon în urma ei, semn că Vlad ieșise, probabil, la o țigară.

Lăsă felia de tort pe masă în apropierea mamei și se îndrepta spre Răducu când  observă privirea lui Ștefan, țintuită asupra ei. Din modul cum o fixa înțelese că acesta observase că Vlad o urmase în bucătărie. Nici nu era greu, cele două prietene ale mamei sale plecaseră iar  vecina se pregătea s-o facă, rămânând doar ei, o mână de oameni.

-         Dacă vrei să mergem acasă, putem pleca, se apropie de el.

-         Aș vrea, Iarina. Dar mă poate duce Răzvan, dacă tu vrei să mai stai. Poate mai ai treabă.

-         Nu mai am, răspunse calmă, ignorând accentul pus de  Ștefan pe cuvântul treabă. Sunt convinsă că Amelia o va ajuta pe mama să ducă totul la bucătărie, iar eu pot veni mâine să punem totul în ordine.

-         Lasă mamă, duceți-vă liniștiți. Am vreme și de luni să fac ordine. Nu te necăji tu cu problemele mele. Astăzi am fost mult prea fericită că vă am acasă ca să mă preocupe altceva. De luni o să fiu iarăși singură și-o să am timp să deretic până și ultima scamă.

Petrecerea se stinse încet. Ca de obicei, se lăsă cu pupici, îmbrățișări și câteva lacrimi discrete, căci Răzvan și ai lui înnoptau la mama lor dar urmau să plece dimineață devreme și nu mai aveau când să se vadă. O zi reușită, o zi blajină, așa ca mama lor, care printr-o simplă mângăiere reușea să lumineze clipele. Era atât de înțelegătoare, atât de docilă și împăcată, că Iarina se rușina deseori de nemulțumirile ei. Nu avusese o viața ușoară și totuși vorbea despre ea ca despre cea mai mare fericire, iar numele doctorului îi aducea și acum sclipiri în priviri. 
Aceasta era, oare, dragostea numită adevărată, despre care citise în romanele adolescenței?!