Un petec de cer (14)

Grig își mai îmbrățișă o dată sora. Petrecuse o după amiază de duminică blajină, presărată cu parfum de amintiri, așa cum doar acasă la părinți mai poți trăi. Asta era pentru el sora lui, casa părintească, a cărei căldură n-o cunoscuse altfel. Poate în ultima vreme nu se mai vedeau așa  des  dar legătura dintre ei rămânea unică și indestructibilă.

 Între Nina și ea nu era o relație de prietenie,  se tolereau cu mult bun simț, dar doar atât.  
Astăzi, Grig, profitase că aceasta, plecată de aproape o săptămână, îl sunase să-i comunice că va reveni abia marți și-și anunță sora că va lua masa cu ei. Nebunatica de Adelaida, auzind de răsfățul unchiului își luase consortul pe sus înființându-se și ei la masă.

-         Ce-i mai plac străinătățurile, tușicii! O duce rău!

-         A plecat cu treburi, Adel. Și roagă-te să nu te audă că-i spui tușică, că nu-ți iau partea! o amenință în joacă pe jucăuşa nepoată care turuia asemeni, Ninei, sărind de la una la alta.

-         Adelaida! o temperă și mamă-sa, știi că nu-mi plac astfel de comentarii la adresa Ninei.

-         Nu-i nimic, Dada.  Ciudat sau nu, dar Adel are mult din temperamentul Ninei. E o luptătoare ca și ea, o pragmatică, bine ancorată în realitate. Ce le deosebește e  franchețea şi neastâmpărul tinereţii. Nina e mult mai calculată, poate datorită unei maturizări forţate,  a experienței.
-         Da, unchiule. Îmi doresc să reușesc, sunt ambițioasă ceea ce nu e rău, nu?!  Și o admir pe Nina, în multe privințe, dar n-o invidiez, pentru că ea a făcut din ambiție un viciu. Undeva, ceva, cineva... a umilit-o atât de mult că e mai  tot timpul pe poziție de luptă și știi ce-i trist,  uneori, am impresia că ea îşi e principalul inamic.

-         Adel... termină! interveni iarăși mama ei, sună a bârfă și nu-i frumos.

-         Nu te impacienta, mami! E cum spunea Grig, sunt prea directă... încă! râse făcându-i cu ochiul lui Grig care-o privea zâmbind.

Adelaida era ca un foc de artificii, lumina încăperea în care se afla. Cu ea nu

te puteai plictisi. Și-n aceasta privință, semăna cu Nina. Aveau aceeași volubilitate, aceeași inteligență nativă în a reține, oameni, locuri, întâmplări. Îl fascina atenţia lor la detalii,  descrierile pline de amănunte, aproape insesizabile lui, de cele mai multe ori.
      Reușeau să se impună, să-și asume rolul de lider și să se achite cu brio de el. De aceea și întâlnirile la care erau prezente amândouă, se transformau în mici bătălii,  duse destul de subtil întrucât  amândouă, erau fete inteligente.  La început acestă luptă surdă îl impacientase, dar cu timpul devenise o altă normalitate. Recunoștea, de multe ori cea care începea atacul era soția lui, dar nici Adelaida nu se lăsa mai prejos. Era o mică distracție pentru ele și un stres pentru cei din jur, în special pentru Dada care mult mai sensibilă ca fiica ei, punea totul la suflet.

El se obișnuise cu multe, chiar și cu  neprevăzutul din afacerile soției lui și nu mai punea întrebări.

În ultima vreme Nina pleca mai rar, iar călătoriile nu durau mai mult de două, trei zile. Acum citise, se plimbase, petrecuse mult timp doar cu el, scriind şi totuşi iată, că-i era dor de ea, deşi recunoștea, cu vinovăție, că-i prindeau bine aceste momente de respiro.
 Exuberantă și mereu în acțiune Nina îl obosea deseori, dar îl și uimea. Nu cunoscuse în viața lui o femeie mai ambițioasă și dornică să reușească. Niciodată nu se plângea c-ar fi obosită, niciodată nu intra în panică.

Nu-și amintea s-o fi văzut plângând. Nici măcar, la înmormântarea bunicii. Participase doar la insistențele lui. Detesta cimitirele și  spitalele. Și ura sirena ambulanței. Acel sunet straniu declanșa ceva în interiorul ei, căci privirea îi devenea tot mai sticloasă, mușchii feței se încordau, părea un animal hăituit. Asistase de câteva ori această transformare, dar totul dura câteva secunde căci Nina cu o fantastică stăpânire de sine și un puternic autocontrol, îngropa totul în ea. Fruntea și întreg chipul i se luminau brusc, iar întrebările lui se izbeau neputincioase de surâsul așternut imediat pe buze.

-         Fleacuri!  

-         Nu-mi pare un fleac. Nu e prima oară când te văd și simt atât de încordată la auzul ambulanței.

-         Știi că urăsc spitalele.

-         Sunt un rău necesar...

-         Nu și-n viața mea! scurta ea brusc, orice discuție în astfel de momente.

Bănuia o traumă a copilăriei, dar cum nu știa prea multe despre trecutul ei, nu-i rămânea decât să aștepte ca, vreodată, ea să-și deschidă sufletul. Așa stabiliseră la început, că niciunul dintre ei nu se va băga nepoftit în trecutul celuilalt. Cum viaţa lui era ca o carte deschisă, odată intrată în ea, Nina îi cunoştea povestea din discuţille lor, din conversaţiile cu cei apropiaţi lui. Despre ea nu putea spune acelaşi lucru. În afară de momentul înmormântării bunicii acesteia, nu-şi amintea altă întâlnire cu rude ale Ninei.   
Într-unul din primele revelioane petrecute împreună, Nina doborâtă de consumul exagerat de şampanie îl prevenise să n-o trădeze niciodată, aşa cum au făcut-o părinţii ei şi iubirea vieţii ei. Bulversat de tonul ei, de duritatea privirii, a doua zi la cafea încercă să reia tema, intuind în spatele acelor cuvinte spuse la beţie, multă durere. Dar Nina se amuză de îngrijorarea lui.
- Mi se întâmplă foarte rar să fiu doborâtă de şampanie, dar uite... se mai întâmplă. Promit să nu mai fac! Şi sărutându-l se refugie la duş, strigându-i să se grăbească şi el, că-i aşteaptă pârtia de ski.
Avea multe semne de întrebare, dar le aduna resemnat pentru că  nu mai voia nici s-o uite, nici să încalce promisiunea făcută.

Într-unul din sertarele comodei,  Nina ținea o cutie de lemn. O singură dată o găsise deschisă pe pat și se aplecase mirat spre o fotografie din care o Nina zâmbea fericită  unui tânăr, căruia apucase să-i vadă doar pletele dezordonate.

Ivită în spatele lui, îi smulsese fotografia ca o leoaică, aproape dărâmându-l.

-         Scuze! Era deschisă și am zărit fotografia. Scuze!

-         Mi-ai promis, îi reproșase ea, atunci, cu o privire ce-l făcuse să se simtă vinovat.

Și de atunci nu mai îndrăznise. Știa, cutia era în sertarul de jos al comodei, dar bine închisă. Ce-l frapase atunci, la acea fotografie erau ochii Ninei, calzi, blânzi, ochii unei căprioare. Imaginea lor îl urmărise câteva zile până ce-și dădu seama, că  ceea ce încălzea privirea Ninei era dragostea. Fără voia lui simți un fior de invidie pentru tânărul cu părul alandala.

El cunoscuse o altă Nina, mult mai realistă și matură, cu totul alta decât puștoaica din fotografie.

Datorită ei, lansase până acum volumul de proză scurtă și  cele două de poezie, selectate dintre miile de scrieri mâzgălite, până  s-o cunoască pe ea, pe unde apuca. Ea îl ordonase, adunându-i-le, angajând pe cineva să  le transcrie în zeci de fișiere. Se acomodase greu scrisul la calculator, îi lipsea căldura hârtiei, albastrul cernelii care-l făcea să se simtă acasă, dar încet încet se familiarizase și recunoscu eficacitatea metodei.

Dar, undeva, în fundul sertarului mesei sale de lucru zăcea  un caiet cu rânduri imperfecte, un caiet în care și astăzi mai îngrămădea cuvinte sau petice de hârtie pe care așternea clipe din viața lui. Acela nu i-l arătase, era doar al lui.

Știa că-i privea scrisul ca pe un simplu  produs care, ca să se vândă avea nevoie de promovare. Se strecura uneori în spatele lui când scria și-l ruga să-i citească. Nicio clipire, nicio tresărire nu-i tulbura chipul doar asculta, foarte atentă. Era cel mai bun critic al lui dar o făcea cu o detașare teribilă, că aproape îl speria. Dacă nu i-ar fi cunoscut și cealaltă latură ar fi crezut-o de piatră.

   Nu uitase senzația trăită la prima sa lansare. Zeci de mâini răsfoind absente, filele pe care așternuse crâmpeie din el. Niciodată nu se simțise atât de de vulnerabil, privit, cercetat, studiat, ca un cobai, și-n vreme ce ea, Nina, radia de fericire, el s-ar fi ascuns undeva, într-un ungher.

Dar și atunci ca și-n alte dăți găsi sprijinul de a rămâne, în ochii surorii sale care-l veghea pitită, acolo-n ungherul în care s-ar fi ascuns el,  dar în ochii căreia  tremurau lacrimi de bucurie, de mândrie pentru el.

Mai mare cu aproape 20 ani ca el, el încă îi spunea Dada așa cum îi stâlcise numele când începuse să  lege primele cuvinte. Nu rostise nimănui cuvintele mamă și tată pentru nu avusese cui dar învățase de la ea și de la bunicul lor, semnificația fiecăruia și știa că de acolo din fotografia înrămată ce  trona  pe masa lui de lucru îl vegheau zilnic ei,  părinții lui. 

Dada, Medeea pe numele de botez, avea  șase anișori când mama lor proaspăt căsătorită cu  tatăl lui, Gheorghe Tarasov, descendent al unei familii de români stabilite la Paris  își propuse să ințieze o acțiune de  adopție pentru a deveni, oficial, mama fiicei ei.

Părea încurcată povestea familiei lui...

Inițial, nici chiar Nina  atât de interesată de intrigi nu-i dăduse prea multă importanță, declarându-se copleșită. Acum îl tot bătea la cap să pună povestea pe hârtie, convinsă că publicarea ei ar fi un succes.

Nu voia. Era viața lui și a surorii lui, a nepoților... era memoria părinților lor cu bune și rele. Scriind despre aceasta n-ar fi făcut decât să lovească în ei, să dea dreptul altora să-i judece.