sâmbătă, 13 aprilie 2013

Cascada - ultima parte


Nu mai contoriza zilele săptămânii decât în măsura în care stabilea operațiile. Astăzi era o zi lejeră în care de câteva  ori rămăsese privind pe fereastră. Căuta prin negura unor ani. Îl apăsa lipsa unor zâmbete, îl dureau absențele. În spital era puternic și-i era bine. Dar odată ieșit pe poartă, umerii coborau involuntar și cu greu mai reușea cineva să-l facă să zâmbească. Până și Amalia obosise să-l încurajeze. Se mai oprea uneori la ea la o cafea stând de vorbă ca doi prieteni vechi.
Tresări când o văzu pe Ania in sala de consultații.
-         Ai pățit ceva? Ești bolnavă?
-         Nu, Tudor. Am venit să vorbim.
-         Termin în jumătate de oră. Poți aștepta?
-         Pot.
Plecară împreună din spital. Un început de toamnă  ușor umedă, frunze plutind cuminți într-un ultim zbor și două suflete împovărate.
-         Intrăm vizavi să bem un ceai, ceva?
-         Aș prefera să ne plimbăm. Dar dacă ești obosit, intrăm.
-         Hai să ne plimbăm și de va fi, ne vom opri undeva.
-         Povestea mea începe cu o mamă singură, sedusă și abandonată de cel căruia îi dăruise virginitatea ei. Deloc simplu pentru o femeie în acele vremuri. Da,  sunt cum se spune,  un copil din flori. O greșeală. Mișu nu era tatăl meu. El și mama s-au cunoscut când eu aveam aproape zece ani. Nu l-am simțit niciodată ca pe un tată. Mi-e străină noțiunea de tată. Peste ani l-am căutat și pe cel care m-a conceput. Nici pentru el n-am simțit nimic.
-         A știut că ești fiica lui?
-         Nu știu. Eu nu i-am spus. L-am vizitat la închisoare. Era închis pentru viol.
Tudor tresări. Simți greutatea cu care Ania rostise acel cuvânt.
-         După ce ne-am întors de la mare, i-am povestit mamei tot. Inclusiv că-mi pierdusem virginitatea de ceva vreme. Inițial s-a speriat, m-a certat. Aveam exemplul ei. Ea-și ruinase viața pentru o clipă de iubire. Am vorbit mult și în final m-a îmbrățișat spunându-mi că ce mi-o fi scris aceea mi se va întâmpla. N-am știut niciuna că Mișu ascultase toată discuția noastră. A doua zi mama a fost anunțată că trebuie să plece într-o deplasare. A venit pe la prânz acasă și-a făcut bagajele, ne-a pregătit câte ceva de mâncare și pe la orele 16 am ieșit amândouă pe ușă. Ea în drumul ei, eu la Diana colega mea de bancă din liceu. Întunecase când m-am întors acasă. Am ciugulit ceva în bucătărie și m-am retras în camera mea. L-am evitat pe Mișu. Am dedus din sticla aproape goală de vin că acesta se cinstise. El în schimb m-a auzit intrând și m-am trezit cu el în cameră. I-am cerut să iasă că-s dezbrăcată. Mi-a strigat că degeaba fac atâtea mofturi, nu-s decât o altă curvă, ca maică-mea. Apoi mi-a smuls bluza cu care încercam să mă acopăr. I-am zărit sclipirea din ochi și-am știut ce va urma. Am încercat să mă strecor pe lângă el dar era o matahală. Și m-a violat. Nu m-am putut apăra. Avea o forță incredibilă. Cred că am leșinat. Nu-mi doream decât să mor. Să mor ca el să se oprească. Să mor ca să nu mai simt. La un moment dat am dat de ceva de metal, un ciocan sau  haltera cu care el mai făcea exerciții. Nu știu cum ajunsese acolo... dar am lovit. Cu toată puterea. L-am simțit icnind și prăvălindu-se. L-am împins de pe mine și m-am urcat peste el și am lovit. Am lovit până i-am zdrobit capul. Așa m-a găsit mama spre dimineață. Ghemuită în holul casei cu mâinile pline de sângele lui.
-         Oprește-te, Ania! o rugă Tudor cu vocea stinsă.
-         Nu. Trebuie să-ți spun tot. Vreau să-ți spun!
Privirea femeii devenise metalică și intransigentă. Nu plângea, nu clipea.
-         Îți face rău! răspunse acesta privind-o și încercând s-o ia de mână.
-         Nu mă privi așa! Ce cauți, Tudor? Nu mai sunt de mult fetița aceea care ți-a strâns mâna cu putere deși îi tremurau și urechile. Nici adolescenta ce-a devenit femeie în brațele tale. Nu mai sunt nimic!
Tăcea. Ar fi vrut s-o consoleze, să-i spună că-l urăște pe acel neom care i-a ruinat viața, care le-a frânt zborul...
Dar nu mai putea urî. Se consumase el pe el, urând. O altă cale facilă de a-și ascunde neputințele.
-         Mama a sunat  pe cineva. Nici până în ziua de astăzi nu știu pe cine. N-am pus întrebări, n-am mai discutat niciodată despre acea noapte. Am aflat peste ani că mama avea un statut special. Cert e că ne-am trezit cu o echipă în casă care a constatat sinuciderea lui Mișu. Eu eram în stare de șoc. Am fost trimisă cu ambulanța la un spital din București și după câteva zile împreună cu mama am ajuns la Timișoara. Mi s-a interzis categoric să te caut, să mai contactez pe cineva din trecutul meu și nici n-am vrut s-o mai fac. Eram o epavă. Ani de zile  am dormit  cu lumina aprinsă, am tresărind, am țipat în somn. Mi-a luat doi ani să ies din casă. Am terminat facultatea la 28 de ani. Am tot reluat și întrerupt. Am patru tentative de sinucidere.  Pot spune că m-am dezmeticit la viață în anul în care  s-a îmbolnăvit mama. Îmi purtase destul de grijă, acum venise și rândul meu. A trebuit să trag de mine,  să mă adun.  Cam tot atunci am ajuns și-n București.  Firma la care lucram a deschis o filială în capitală și cum eu n-aveam responsabilități, rădăcini am putut să mă rup ușor de Timișoara. Și încerc să supraviețuiesc deși nu cred că-mi pasă dacă mor mâine. Am ucis. Sângele lui va fi mereu pe mâinile mele.
-         A fost legitimă apărare...
-         În fața legii, a oamenilor... dar a lui Dumnezeu?
Se opriseră pe o bancă. Acum Ania îi căuta privirea dar el parcă scormonea pământul. Și-ar fi dorit ca el să-i reproșeze, să se înfurie, s-o alunge dar să spună ceva.
Scoase din geantă un plic.
-         E al tău. De la Ștefan.
-         Nu înțeleg! făcu acesta ochii mari.
-         A fost în plicul pe care mi l-a lăsat. A spus să ți-l dau astăzi. Are data trecută pe el. Probabil e o dată specială pentru voi.
Tudor privi data înscrisă. Era ziua lui de naștere. Anul trecut și uitase că a avut o zi de naștere. Ce să sărbătorească? Singurătatea?
-         Specială? Nu. E doar ziua mea de naștere. Astăzi am împlinit 50 de ani.
-         La mulți ani, Tudor! Nu mai știu dacă am știut vreodată, pentru că multe dintre amintirile mele din acei ani sunt atât de vagi că uneori nici nu știu dacă mi s-au întâmplat mie sau le-am citit prin vreo carte.
-         Nu pleca, Ania. Stai să citim împreună. Sunt convins că Ștefan așa ar fi vrut.

”Tata,
nu mi-am  luat la revedere de la tine deși am știut că o să te doară. N-am fost niciodată atât de puternic precum credeai. Nici mama n-a fost. Tu ai fost mereu stâlpul nostru.
Ania mai e lângă tine?
Da, știu cine e Ania. Am știut mereu. Eu și mama ne spuneam tot. Și amândoi am fost un pic geloși pe ea.
În acel weekend pe când îi creionam trăsăturile mi-am adus aminte că-i mai zărisem chipul într-o fotografie. Am răscolit toată casa și am găsit corespondența voastră și alte câteva fotografii. Și știu, că nu-i frumos dar am citit tot.
De ce am ales astăzi și acest 50?
Pentru că am vrut să ai timp să te vindeci de mine, de mama și nu am vrut să fii singur.
La mulți ani, tata!
Sunt un norocos că Dumnezeu te-a ales să-mi fii tată!
Ștefan”

Ania își șterse o lacrimă. O scrisoare bărbătească și totuși scrisoarea unui copil către tatăl său.
-         E o onoare pentru mine că fiul tău mi-a permis să fiu prietena lui, că m-a iubit. A murit ca un supraviețuitor. La revedere, Tudor.
-         Rămâi, Ania. Ștefan... Credeam că ai venit să rămâi... se ridică făcând un pas după ea.
Femeia se întoarse cu intenția de a-l săruta pe obraz. Din stânjeneală sau dintr-un dor împovărat de ani,Tudor se răsuci astfel că buzele lor se atinseră. Ania făcu un pas înapoi. Se priveau nu ochi în ochi ci suflet în suflet. După câteva clipe se reapropie. Se abandonă în brațele lui. Oameni cu toamna pe umeri sărutându-se cu setea unor adolescenți. Se desprinseră unul de altul oarecum stânjeniți de trecătorii din jur.
-         Nimic nu mai poate fi la fel, Tudor. Și nici nu trebuie. La mulți ani, Tudor!
Femeia se depărtă zâmbind. Simțise gustul vieții. Îl purta pe buze. Brațele-i atârnau ușurate și simți nevoia unei piruete.  Se uită de jur împrejur și se avântă. Aerul foșni în jurul ei asemeni unui cascade.
Tudor împături plicul și-l strecură în buzunar. Un surâs liniștit îi inflori pe chip. Știa că încă-i departe dar era sigur că nu se mai putea rătăci. Fiul său îi trimisese o busolă.

9 comentarii:

  1. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
    Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
    Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
    Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
    Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
    Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
    Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
    Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti.
    Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.
    Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
    Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?”
    Ecclesiast, capitolul III

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Victor. Pentru înțelepciunea spre care ne ridici privirea, pentru încrederea pe care o cultivi în sufletele uneori prea grăbite, pentru popasul printre cuvintele mele, pentru că știi să vezi mereu Lumina.

      Ștergere
  2. Usor-usor incepe sa se topeasca prezenta mea pe caile virtuale. Da, lipsa de timp, viata plina de mama, de fiica, de salariata, de sora, de om, de iubita ma face sa nu gasesc tihna unei asezate lecturi, pe sufletul meu. Dar cand florile dorm, cand soarele casca lenes, ma indrept in tacere spre pagini unde imi imbaiez foamea. Iar la tine mi-e minunat...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Suntem mereu acolo unde trebuie să fim, Irina. Să-ți fie bine, să ai iubire și timpul să-ți curgă frumos!

      Ștergere
  3. Cred ca pentru tine scrisul nu este un dor de doi. Dorul de doi se stinge firesc cand "doi" ti-a hranit dorul si nu mai flamanzesti.
    Pe tine te vad ca pe o balerina dansand, in primul rand pentru ea, apoi pentru spectatori. Balerinele nu pot fi balerine fara spectacol iar eu sunt un umil spectator care-ti astept reprezentatia.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-am întrebat o vreme dacă comentariul mi-e adresat sau îi e adresat Irinei(dor de doi)apoi m-am rătăcit printre tăceri și am uitat să răspund. Mi-e drag scrisul, mi-s dragi tăcerile în umbra lor scriu pe trena timpului numai și numai pentru mine. Scriu de-a valma fără alineate, uneori și fără semne de punctuație, îngrămădesc stările și torc molcom. În tăcerile mele mereu au curs povești, acolo nicicând n-am încetat să scriu...
      O balerină și-o veche pereche de încălțări uitată în vestiarul unde doar ecoul mai păstrează amintirea ultimei reprezentații.
      O fi vremea să sune gongul?

      Ștergere
  4. Răspunsul e la tine...

    RăspundețiȘtergere
  5. Bine ca sa terminat, pot sa scriu si eu despre Aventurile miraculoase ale Sf. Varvara

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dacă zici tu, atunci e bine că s-a terminat. Seară bună, Anonimule și spor la scris!

      Ștergere

Faceți căutări pe acest blog