sâmbătă, 5 mai 2012
Un petec de cer (44)
Pășea fără a vedea mare lucru în
jurul ei. Erau primele zile ale unui alt septembrie, dar soarele nu-și pierduse încă ardoarea. Gândul îi
zbură pentru o clipă la Vlad și zilele petrecute pe un alt mal de mare. Jeff îi amintea de Vlad și
se trezi zâmbind. Aceeași dezinvoltură și franchețe. Ea de ce nu putea fi așa?!
Părăsise de mult închisoarea
părintească, se întemnițase apoi la capătâiul lui Ștefan și acum când nimic n-o
mai lega de nimeni se temea de viață.
Nici nu-și termină gândul că în
fața la una dintre terasele stradale îl zări pe mirobolantul Jeff. Savura o
bere în vreme ce blonda care-i ținea
companie turuia verzi uscate, destul de tare că Iariana prinse frânturi
din monologul acesteia. Zâmbi, Jeff n-o vedea din locul în care stătea, dar ea
putea citi pe chipul său lehamitea. Pentru câteva minute se simți răzbunată pentru aroganța lui de la prânz dar grăbi pasul spre magazinele ce păreau acum o plimbare și mai plăcută.
”Vara era sfârșită de ce să-și mai cumpere o așa rochiță?”
gândise atunci dar cum soarele încă era destul de puternic poate nu era chiar
păcat, mai ales că mai toate produsele din colecțiile acelei veri puteau fi achiziționate, acum, cu
reduceri considerabile.
Se apropie de magazinul cu
pricina și zâmbi, rochița nu mai era în vitrină. Se așteptase. Intră totuși să-și clătească
privirea.
-
Mă... eu scot
rochița asta la vânzare, auzi chiar pe
când se pregătea să iasă din magazin. Cucoana aia n-a mai venit după ea. M-a
rugat s-o păstrez două ore și-au trecut cinci. Ducă-se! rosti fetișcana
roșcovană către colega ei care sprijinea colțul ușii pufăind ca un marfar.
-
Care fată? Aia
cu margarete?! Și cât a insistat s-o dăm
jos de pe manechin! Și ce înțepată de parcă banii ei aveau altă culoare.
Scoate-o, dă-o... în... spumele mării, rectifică ea pe ultima sută de metri, la vederea sprâncenelor ridicate de Iarina, dac-o voia se întorcea până acum.
Pasul Iarinei înțepeni la auzul
replicii și izbucnind în râs de una
singură sub privirea mirată a celei din ușă, reintră în magazin.
-
Scuzați-mă e
vorba despre rochița galbenă ce-o aveați aseară pe manechinul din vitrină?
-
Da.
-
Înțeleg că e
disponibilă. Aș putea-o proba?
-
Normal! o auzi în spatele ei pe care-și terminase
țigara. Probați-o, doamnă, deși eu zic că vă vine, rosti aceasta făcându-i
semne disperate colegei s-o dea.
Într-adevăr rochița îi venea
perfect. Iarina zâmbi privindu-se și plecă fericită din micul magazin.
-
Fată, ce
bine-i stătea! se extazie în urma ei vanzătoarea roșcovană. Nu-i pentru cine se
potrivește ci pentru cea care se nimerește, continuă aceasta după ce Iarina
ieșise.
Trecu peste fluierăturile Dianei
care-și exprimă astfel admirația față de noua ei achiziție și intră în sală
după ce casiera le înmână cele două invitații.
-
Știți am vrea
totuși să achităm contravaloarea biletelor, rosti Diana întânzând banii! Și mai
mult, mai vreau două. Iarina, tu intră, văd
că amicele mele întârzie. Rămân eu să le aștept și ne vedem în sală.
Spre deziluzia ei locurile din
sală se completau destul de greu, astfel că la șapte și jumătate, ora de începere, erau ocupate undeva, puțin
peste jumătate.
Aruncase o privire peste afișul ce trona la intrare dar nu apucase să citească niciunul dintre
numele trecute acolo.
Pe scenă erau două piane unul
mai în lumină, altul într-o oarecare penumbră. Spectacolul debută cu un moment
de vioară susținut de-un băiețel destul de firav, intrat pe scenă sprijinit de brațul tatălui lui Gretchen.
Și se tot perindară astfel de
copii majoritatea c-un handicap, mai mult sau mai puțin vizibil. Cel mai tare o
impresionase o puștoaică care nu părea a avea mai mult de 12 ani, o voce de
înger. Interpretase o baladă în limba franceză... acompaniindu-se la o chitară se terminase melodia și nimeni, dar absolut
nimeni din sală nu îndrăznise să aplaude. Și puștoaica se fâstâcise teribil
privindu-i nedumerită. Dar când ropotele de apaluze se dezlănțuiră, simți
valuri de bucurie, de uimire, de apreciere. Trecură minute bune până ca ea să
poată pleca de pe scenă.
Pe chipul tuturor se citea
fericirea și pasiunea pentru ceea ce făceau în vreme ce lacrimi mari curgeau în neștire pe
chipurile spectatorilor.
Sufletul ei sorbea notele în vreme ce lacrimile i
se revărsau. Se întreba cum și de unde aveau atâta voință micuții aceia? Ce
nedreaptă putea fi viața!
Ea vedea dar trăia precum orbii,
ea putea păși dar se temea s-o facă iar ei... se bucurau pentru că sunt, că pot
cânta; simplitatea de a fi... adevărata
lecție de fericire, uitase de ea.
Apăru și la alt număr, susținând un alt copil și se retrăgea ca o umbră lăsând doar lor luminile rampei
și ropotele de aplauze.
Nemaiputând suporta Iarina se ridică și
ieși din sală. Era prea mult pentru ea chinul acestor copii deși ei nu păreau
deloc chinuiți. Ar fi făcut schimb cu oricare dintre ei.
În ușa sălii din cauza semiîntunericului se izbi de silueta
unui bărbat dărâmându-i acestuia bastonul. Murmură niște scuze în grabă dar trecu
alergând pe lângă el, oprindu-se în aerul răcoros al serii. Mirosea a ploaie și
după câțiva pași Iarina simți că într-adevăr răceala unor stropi. Se opri sub
coroana unui castan, pe o bancă încă
neatinsă de apă și respiră cu nesaț aerul umed.
-
Ți-e rău? o
auzi pe Diana apropiindu-se după câteva minute.
-
Mi-a trecut.
Iartă-mă, te-am speriat.
-
Credeam că
ești la baie, noroc că m-a îndrumat un domn, spuse Diana arătând spre silueta
unui bărbat în costum alb ce zăbovise câteva clipe în ușa sălii de spectacol și
acum se retrăgea sprijinit în baston.
-
Cred că e
domnul de care m-am izbit. Nici nu i-am cerut scuze, ridicând ochii spre ușa
sălii.
-
A dispărut.
Era în frac alb... cred că face parte din distribuție. Nu părea supărat, doar
foarte uimit. Abia a îngăimt ceva când l-am întrebat.... mi-a arătat unde ești
dar parcă văzuse o stafie, așa era de bulversat.
Prietenele Dianei erau la fel de
nebunatice ca ea dar cu toate acestea nu reușiră s-o scoată din starea în care
era. Se scuză într-un târziu și se retrase. Prefera să fie singură să se plimbe
desculță pe malul mării. Își luă sandalele în mână ignorând că nisipul ud i se
lipea pe tălpi și pășea agale, rememorând acordurile fiecărui instrument.
-
Îmi spunea mie
intuiția că întunericul din fereastra ta mi te va scoate în cale.
-
Singur?!
-
Dap, toate
sirenele au fost neascultătoare și nu mai au voie nici a privi spre uscat.
-
Chiar și
sirena blondă de după prânz?
-
Ei și tu...
m-am consolat și eu cu ce-am putut, după refuzul tău. M-ai urmărit?
-
Te-ntreci cu
gluma, amice, râse Iarina cu poftă
-
Doamne ce
frumos râzi! Pot să tac cu tine câțiva pași? Mai ești supărată, pe mine?
-
Poți, dar mă
îndoiesc c-o să taci.
-
N-ai fost la
masă astă seară, îl auzi după câteva minute bune în care pașii lor se sincronizaseră.
-
N-am fost. Am
ieșit în oraș. Am fost la un spectacol... undeva la poarta raiului.
-
Mă ironizezi?
-
Deloc, și-i
povesti acestuia despre emoțiile serii.
-
Mergeam și eu
cu plăcere, rosti acesta vizibil transfigurat de emoțiile transmise de
cuvintele, starea Iarinei.
-
Poți merge
mâine, rosti aceasta ștergându-și lacrimile ce continuau să apară.
-
Și mergem?
-
Nu cu mine,
Jeff. De ce te încăpățânezi să-ți pierzi vremea cu mine?
-
Nu știu,
spune-mi tu. Ești așa specială cum te simt?
-
Cu siguranță
nu sunt ceea ce cauți... tu!
-
De unde știi
tu ce caut eu? Ești medium?
-
Nu, zâmbi Iarina distrată de gândul ei. Nici n-ar trebui.
Ești un bărbat venit singur la mare... clar pentru distracție.
-
Două femei venite singure la mare... clar pentru
distracție! Aplicabilă și la voi teoria, repetă el, respectându-i până și intonația.
-
Privită din
afară problema, sigur, așa ar părea. Dar nu uita, nu eu sunt cea care te-a
abordat.
-
A făcut-o
privirea ta.
-
Fară voia mea.
Privesc pe toată lumea la fel. Scuze dacă te-ai simțit privit altfel.
-
Nu. Dar mi-aș dori.
-
Ai promis că
taci. Ascultă cântecul mării.
-
N-am ochi
pentru mare, acum.
-
Eu doar pentru
mare am, Jeff.
-
Apreciez că
n-ai uitat cum mă cheamă. Ai făcut vreodată o nebunie?
-
Ca de exemplu?
se opri Iarina întorcându-se spre el și zâmbind căci intuia unde bătea acesta.
-
Ca de exemplu
o baie în mare, noaptea, râse acesta amuzat. Te așteptai să întreb altceva?! o
privi clipind ca un copil pus pe șotii.
-
Mă așteptam...
să întrebi ce-ai gândit! îl amenință în joacă Iarina.
-
Aham, deci ești medium! Spune tu, atunci, ce-am
gândit! o provocă acesta apropiindu-se de ea.
-
Mai bine nu.
-
Știi c-o să te
sărut, nu?!
Și fără să-i lase vreme să se
dezmeticească își coborî gura către buzele ei. Încet, aproape șoptit, acesta o
apropie de el. Parfumul nopții, briza mării... Iarina se simți ridicându-se pe
vârfuri și răspunzând sărutului. Cu atingeri suave, aproape diafane, contrasta cu
cea ce te-ai fi așteptat de la un asemenea bărbat. Nimic brutal, nimic prea
îndrăzneț, nimic care s-o sperie... uită
de ea câteva secunde. Se rușină teribil când el se retrase iar buzele ei
fremătau încă flamânde.
-
Mă tem de
tine, îl auzi rostind după ce reuși să-și coreleze mintea cu simțurile.
-
De ce? îngăima
ea mai mult pentru a-și auzi vocea.
-
Simt că după o
noapte petrecută împreună nu ne-ar rămâne doar simple amintiri.
-
Nu visa așa
departe, blufă ea.
-
Sărutul tău,
dăruirea celor câteva secunde au fost
sincere... acum nu ești.
Iarina tăcu jenată. Tânărul din
fața ei părea a fi mai profund decât un simplu aventurier.
-
Cine ești tu
Jeff?
-
Un trecător,
Iarina. Superb îți stă în rochia asta. Lasă-ți părul liber. E nedrept tu să fii
desculță iar el încorsetat, spuse el.
-
E bine acum?
spuse Iarina ascultându-l.
-
Măcar e
egalitate de șanse.
-
Între tălpi și
păr? clipi ea mirată.
-
Și. Dar
și-ntre noi. Numai pe mine să mă ciufulească vântul ăsta rebel?
-
Ești ciudat.
-
Știu. Ți-e
frig?
-
Cam. Și e
târziu.
-
Târziul unui
devreme neașteptat?
-
N-aș fi zis că
ești așa sensibil. Mă uimești. Te-am judecat pripit.
-
M-ai... poate
și eu.
-
Aș fi curioasă
să știu ce-ai gândit despre mine.
-
Acum tu mă
provoci, Iarina. Și o faci conștient.
-
Era un simplu
gând, ignoră-l.
-
Știi acolo pe
nisipul ud aș fi putut face dragoste cu tine. Am simțit că ți-o doreai. Și eu
mi-am dorit-o...
-
Ești încrezut,
nu glumă.
-
Sunt. Mă bucur
că n-am făcut-o. M-am temut de cântecul trupului tău, nimfă. Și nu mă jenez s-o
recunosc.
- Bravo ție, și-i surâse discret cu gândul la atât de multele ei slăbiciuni, nemărturisite... și mai grav nerecunoscute. Noapte bună, Jeff.
-
Noapte bună,
Iarina. Îmi dăruiești un răsărit, mâine în zori?
-
Un răsărit?!
Nu stă în puterea mea răsăritul. N-am mai văzut unul de-o veșnicie.
-
Fă-o mâine cu
mine.
-
Mi se pare firesc
ca soarele să răsară, nu-i jenant să-l spionăm?
-
Nu-l spionăm,
îl admirăm.
- Aduni
amintiri, Jeff. Ce vei face cu ele? Unele devin grea povară pentru umerii noștri, de multe ori ne trag în trecut.
- N-am avut pretenția c-aș fi unic, ci doar special, rosti el privind spre cer și după câteva secunde schimbă subiectul, continuând. Am descoperit un loc de unde soarele își face apariția ca un
adevărat rege. Doar că te previn, e tare
dimineață. Avem ceva de mers până la el.
- Te joci cu
focul!
-
Nu, doar
glumesc cu el. Noapte bună.
Îi era ciudă pe ea. Într-adevăr când o apropiase de el, se
lipise ca o liană, sânii o trădaseră ciulindu-și sfârcurile iar mâinile ei îi
încolociseră trupul atletic. Oare... ?!
”Sunt nebună sau poate nici atât căci și pentru
nebunie e nevoie de-un dram de curaj!” își continuă gândul lăsând apa dușului să-i
biciuiască trupul.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu