Femeia în albastru(17)

Era sâmbătă spre seara… alta, aceeaşi singurătate. Cris plecase  iar ea privea absentă  un film căruia nu-i reţinuse nici titlul. De regulă Mark nu prea tolera să-i fie atinsă blăniţa dar acum parcă cuprins de aceeaşi letargie zăcea leneș în braţele Angelei.

Era o tristeţe molcomă de parcă timpul îşi număra clipele iar tăcerea îi stătea în prag aşteptându-şi restul.

Se ridică  mai mult târându-şi trupul, înhăţă telefonul strecurându-l în buzunar apoi pachetul de ţigări şi-l urmă pe Mark care-şi manifestase dorinţa de a ieşi pe afară.  Nu era nerăbdător ca altă dată, aştepta docil la uşă o privind-o galeş aproape cerşind ceva freamăt şi-o brumă foşnet.

Femeia în albastru (16)

Îşi cumpără ţigările şi ignorând privirile dezaprobatoare ale unora îşi aprinse una trăgând cu sete, de parcă nu mai fumase de-o veşnicie. Paşii i se înşirau inegali, rostogolindu-se c-un sunet surd pe trotuar ca mărgelele unui şirag agăţat în colţurile vieţii. Farurile maşinilor şi câţiva trecători grăbiţi  mai aminteau de agitaţia de peste zi.

O adiere blajină îi învolbura părul lăsat pe spate, ca-ntr-un tandru alint. Doar rândurile cu scrisul uşor înclinat… rândurile, în care Cristina îşi mărturisea literă cu literă sufletul nu-i dispăreau din faţa ochilor. Ecoul lor abia acum o ajungea.

Femeia în albastu (15)

Era mulţumită, totul mergea cum îşi dorea, viaţa ei îşi redefinea sensul. Ada fusese câteva zile în Bucureşti pentru o serie de investigaţii… Era bine, părul îi crescuse parcă mai frumos. Analizele arătau că nimic nu recidivase, avea acordul medicului pentru reconstrucţia sânului şi stabilise pentru toamnă intervenţia.

Acum ceva vreme şi Măriuca, sora ei, îi dăduse o veste  ce-o făcuse să ţopăie ca un copil prin toată agenţia. Nu-şi îmbrăţişase sora de-un amar de ani şi uneori o durea dorul de ea. Vorbeau, se vedeau pe web… dar avea nevoie s-o simtă… mai ales de când  îi confirmase că va avea un nepoţel. Şi precupeţelor de unde-şi făcea piaţa le spusese că va fi mătuşică… şi… doamnei de unde-şi cumpăra ziarele în fiecare dimineaţă… spusese tuturor, oricui avusese vreme s-o asculte.

Femeia în albastru (14)

Opriră după câtva timp. Angela coborî, urmând-o în tăcere pe Cristina ce urca veselă treptele unei clădiri.

Grăbită observă doar din coada ochiului exteriorul. Era un imobil cu două etaje în renovare.

- Ce-i aici?! întrebă ea discret.

- Aici va fi noul sediu al agenţiei, chiria  devenise supărător de mare aşa că m-am înfuriat şi-am cumpărat  acest spaţiu. Parterul şi demisolul vor fi ale noastre iar pentru partea de la etaj o să dau anunţ de închiriere.

Femeia în albastru (13)

Ştergându-şi lacrimile ce-i curgeau în neştire  întinzându-şi şi mai mult  dramul de mascara aplicat de dimineaţă Angela grăbi pasul ţinând-o tot într-o fugă până în apartamentul Cristinei.

Intră în casă bucuroasă că era singură,  era prea dărâmată şi n-avea chef de consolarea nimănui indiferent câtă bunăvoinţă ar fi pus în cuvinte.

Oftă şi aruncând toate lucrurile după ea se înfăşură în halatul de baie și-şi dădu drumul la apă.

Auzise un scâncet la intrare şi-l simţise pe Mark împleticindu-i-se printre picioare da-l ignorase, trecând ca o locomotivă.

Femeia în albastru (12)

Trecuseră mai bine de două ore când auzi cheia în uşă şi zări capul Cristinei iţindu-se după câteva pachete.
- Ai prins lichidare de stoc?! îi sări acesta în ajutor.
- Râzi tu, dar n-avem de niciunele pe aici. Eu sunt mai musafir ca tine… şi singura hrană care-o am în casă e a lui Mark… şi pot să jur că nu vrea s-o împartă cu noi. Acum nu-i vorbă că avem un restaurant la două străzi mai încolo… dar m-am gândit să fac şi eu impresie. Nu mi-a reuşit, nu?!
- Ba da… cum să nu?!
- Angela…dar ce-ai făcut? O să ne supăram… serios… ce-ţi veni?! Am o femeie care vine o dată pe săptămână şi mai deretică. Să nu mai faci aşa ceva că mă supăr. Eşti prietena mea…

Femeia în albastru (11)

Oarecum stingheră şi agitată, Angela dădu să închidă telefonul însă vocea veselă a Cristinei o calmă, drămuindu-i neliniştile. Convorbirea debută timid, domol ... şi uşor, uşor se transformă  într-un hohot de râs întrerupt de propoziţii foarte scurte.
Nu ştia dacă, Cristina era  la curent cu perioada de detenţie… dar nici nu consideră potrivit să-i relateze la telefon întreaga poveste. Aşa că punctă doar câteva aspecte legate de viitor. Nici nu-şi terminase ideea că aceasta sări ca arsă când auzi urma să se stabilească în Bucureşti şi că voia să-şi caute o locuinţă cu chirie.

Femeia în albastru (10)

- Aşa e sâmbăta.  Poţi lua loc aici, oricum  nu aştept pe nimeni! auzi o voce de undeva din dreapta ei.
Întoarse capul spre locul cu pricina şi mai cercetând c-o privire sala se aşeză, mulţumind.
- Mai bine aşa, că tot nu-mi place să mănânc singur,  se auzi iar vocea bărbatului.
- Poftă bună, i se adresă și ea.
- Aron, e numele meu. Bună ideea cu îngheţata. Merg să-mi iau şi eu una.
Angela privi în urma lui nedumerită.

Femeia în albastru (9)

De voie, de nevoie petrecu destul timp cu Victor şi cum amândoi păreau a fi singuri prin Bucureşti, invitaţia la film, la cină  fuseseră inevitabile şi chiar plăcute. 

Şi tot aşa până într-o primă seară când, ca de obicei  o conducea spre hotel după ce savuraseră un frumos film de dragoste. Un film vechi… cu actori celebri... o distribuţie cu multe stele.  Se priviseră mai mult pe furiş aproape tot drumul spre hotel discutând banalităţi până ce mâinile li se atinseră, involuntar. 

- Scuze, murmură el. Ai mâinile reci, ţi-e frig?

Femeia în albastru (8)

Ar fi vrut ea, să intre aşa, pe nevăzute, dar vezi de reuși. Un lătrat puternic se auzi de dincolo de portiţa grădiniţei unde vara era un colţ de rai când  flori care  de care mai frumoase şi parfumate, te îmbiau la zâmbet şi visare. 

Se apropie cu teamă căci nu recunoştea lătratul. Semăna dar nu era Bobiţă…

- Pe cine căutaţi?... auzi ea vocea mamei  şi-i zări silueta în dreptul porţilor ce separau restul curţii de oborul animalelor.

- Săru’mâna mama.

- Angelica mamă, tu eşti fata mea?!

Ce bine era la pieptul mamei, ce dor îi fusese de obrazul ei, de atingerea mâinilor. Seri la rândul acolo în mizera celulă îşi imagina cum va fi revederea lor. Se bucurase că amurgise, nu voia ca mama ei să-i zărească ochii şiroind şi nici încrâncenarea sufletului.