Femeia în albastru (7)

- Spune-mi, cum e acasă? Ce fac copiii? se agăţă Angela de primul lucru ce-i veni în minte, vrând să schimbe subiectul deşi cuvintele Adei o urmăreau,   reamintindu-i de laşitatea ei în momentele de răscruce. Clacase din mândrie, din neputinţa de a-şi asuma erorile în timp ce prietena ei simţise pe pielea ei fragilitatea şi unicitatea vieţii.

- Sunt bine. Cresc, continuă ea zâmbind şi scoase din poşetă un album cu poze.

- Sunt superbi, Ada! Si ce mari sunt!

- Da. Ionuţ va merge la toamnă la şcoală, iar Nicola e deja la grădiniţă.

Femeia în albastru (6)

Angela intră în restaurant. Era aproape gol, lucru normal întrucât era trecut de zece. Dormise şi se odihnise spre dimineaţă cât n-o făcuse întreaga noapte.

Cafeaua şi mica gustare sosiră rapid. Îşi luă ceașca şi ieşi pe terasă . Era o zi de primăvară superbă. Ici colo mai zăreai un petic de zăpadă împotrivindu-se soarelui. Se piti într-un colţ, privind prin deşirarea fumului de ţigară  graba trecătorilor. 

Îşi terminase cafeaua şi acum stătea aplecată pe marginea terasei, chiar deasupra intrării în hotel.  Pe alee păşi intrând iute în hotel silueta unui bărbat îmbrăcat sport. Înalt, atletic şi puţin grizonat, nu-i vedea faţa, dar putea să jure că era bărbatul necunoscut de seara. Intuiţia feminină şi taxiul ce-l lăsase aşteptând în faţa hotelului o îndemnau să spună că acesta va pleca.

Femeia în albastru (5)

Ea fuma, el tăcea… privind-o. Păreau doi  călători într-o sală de aşteptare, nimeriţi întâmplător unul lângă altul, care observându-se schimbară  câteva amabilităţi, epuizându-le.

Oare ce îi adusese împreună? 

Privi fugar spre trandafirul de pe masă, termină ţigara şi se ridică decisă să plece la plimbare. Şi da, voia să fie singură. Îşi luă la revedere scurt, mulţumind încă o dată, de astă dată destul de protocolar, pentru trandafir… pentru cele câteva minute petrecute împreună. 

Probabil luat prin surprindere de modul tranşant în care i se adresase, el se mulţumi să-i sărute mâna şi să-i ureze în continuare o seară plăcută.

Femeia în albastru (4)

Acum se plimba agale pe aleile oraşului, admirând castitatea acelei noi primăveri ce bătea la uşă înmugurind totul  până la cel din urmă  ram. 

Soarele nu  avea încă putere dar mângâia tandru, aurind totul.  O adiere firavă de vânt  mai învălătucea paşii tardivi ai gândurilor, dându-le impresia că mai pot zbura. Se opri câteva clipe pe o bancă. Era singură, doar ea cu ea şi mii de paşi ce-şi căutau potecă. Se bucură de mireasma primăverii şi făcându-şi curaj părăsi parcul.

Femeia în albastru (3)

Psihologul închisorii şi cartea deveniseră punctele ei de sprijin, la ele alergase ori de câte ori se simţise dărâmată. Doamna Maia cum ajunsese să-i spună, aproape c-o adoptase. Mai avea un an până la pensie şi spunea că ea care consilia, sfătuia ascultând şi despicând situaţii, unele unice, nu ştia cum va face faţă pensionării. Angela avea numărul ei de telefon gravat în suflet. Datorită ei trăia şi-şi dorea să trăiască.

Şi cartea… mai mereu avea o carte în buzunar, sub pernă şi-era bine ştiind-o acolo. Avea sentimentul că nu e singură.  Socializa, asculta poveşti care mai de care mai neaşteptate, mai nefireşti dar adesea se ascundea între filele cărţilor să-şi domolească tumultul de întrebări ce-o măcina.

Femeia în albastru (2)

Un salt peste timp şi revăzu aceeaşi masă…  el şi ea. O altă ea… rafinată, stilată sorbind elegant din cafea în timp ce între degete îi fumega  una din cele mai fine ţigări. Nimic din eleganţa ei nu mai amintea de codana cu părul strâns cu bilele de câţiva bănuţi şi acelea cu elasticele mult prea slăbite de atâta folosinţă. 

Se emancipase, ajunsese o orăşeancă sadea cum o ironiza în glumă, cea mai bună prietenă a ei. 

Plecaseră împreună din sat traversând pe diagonală ţara pentru a-şi găsi un rost.

Femeia in albastru (1)

Microbuzul se apropia de staţie. Era penultima  căci următoarea era capătul de linie al călătoriei sau poarta reîntoarcerii în "cuibul de cuci".
Pentru că şoferul coborâse să predea ceva bagaje, Angela profită de uşa  din spate larg deschisă prin care pătrundea adierea pădurii şi se dădu jos să-şi mai dezmorţească oasele.
Privi cu drag la verdele pădurii şi-şi umplu plămânii cu aerul răcoros al dimineţii de mai.
Se auzi şoptindu-şi gândurile, deprindere căpătată în nopţile de pedeapsă şi  izolare trăite.
”Privesc în jurul meu cu drag, totul îmi e atât de cunoscut şi totuşi nimic nu mă mai recunoaşte. Mi-e pasul greu, iar verdele ierbii  mă arde până în străfunduri. Florile îşi pleacă tăcute capul, iar petalele se chircesc de teamă şi subit au de lucru. E semn că-s supărate tare, le mai zăresc culoarea dar nu le mai simt parfumul, nu mai vor  să mi-l dăruiască. Copacii care până mai ieri îşi întindeau crengile a îmbrăţişare, acum s-au înălţat spre cer iar frunzele parcă-s surde, n-aud strigătul meu. Nici lumina nu-mi mai umbreşte-n cale, doar timpul mă numără secundă cu secundă şi-mi pândeşte trecerea prin cămările lui, de parc-aş fi o hoaţă.”

Vitraliu stingher (21) - ultima parte

Ce bine dormise şi cât de liniştit îi fusese somnul acestei după-amieze. Era deja pe amurgite când Marga deschise ochii oarecum, buimacă. Din bucătărie răzbăteau vocile celor dragi. O auzea pe Irina cum le povestea despre casa ei, despre mobilă şi ce mai avea de făcut ca totul sau aproape totul să fie la locul lor. Era ca o albinuţă zumzăind din floare-n floare.

Deschise uşa şi strecurându-şi întâi capul, rosti un firav:

-              Bună dimineaţa!

-              Da, se poate spune şi aşa la cât ai dormit! aprobă glumind Irina

-              Eram obosită, frântă…

Vitraliu stingher (20)

Un rest de noapte cât o clipită, risipt asemenea unui vânticel. Nici nu realiză că se făcuse dimineaţă. Se ridică iute din pat şi cercetând alarmată spre ceas se ocupă rapid de cele câteva obişnuinţe ale dimineţii. Privi spre telefon. Ştia ca Victor avea avion în jur de 12 dar conveniseră s-o sune el când şi cum, poate.

De sunat, trebuia s-o sune pe Irina şi trebuia să meargă la magazinul unde aceasta făcuse comandă pentru mobila ei. Erau ceva neconcordanţe care-i reclamau prezenţa. Ciuguli ceva pe fugă, sorbi repede şi dintr-o cafea şi la 8,30 deja ieşea pe uşă.

Vitraliu stingher (19)

Revenită în sală la braţul lui Victor, Marga roşi când simţi multitudinea de ochi aţintiţi asupra lor. „Norocul meu că m-am schimbat de rochia lungă de mireasă, că sigur m-aş fi împiedicat !” gândi ea în timp ce surâdea celor pe lângă care trecea. Schimbă amabilităţi, făcând şi prezentările de rigoare şi aplecându-se discret spre Victor:

-              Vom fi ştirea zilei câteva zile bune!

-              Atunci să condimentăm un picuţ ştirea? intră acesta în jocul ei

-              Sunt bunicii… aici, spuse aceasta îndreptându-se spre aceştia care-o priveau cu ochii în lacrimi.

Se îmbrăţişară cu drag. Simţea toată dragostea pământului adunată în privirile şi mângâierile lor.