Femeia in albastru (1)

Microbuzul se apropia de staţie. Era penultima  căci următoarea era capătul de linie al călătoriei sau poarta reîntoarcerii în "cuibul de cuci".
Pentru că şoferul coborâse să predea ceva bagaje, Angela profită de uşa  din spate larg deschisă prin care pătrundea adierea pădurii şi se dădu jos să-şi mai dezmorţească oasele.
Privi cu drag la verdele pădurii şi-şi umplu plămânii cu aerul răcoros al dimineţii de mai.
Se auzi şoptindu-şi gândurile, deprindere căpătată în nopţile de pedeapsă şi  izolare trăite.
”Privesc în jurul meu cu drag, totul îmi e atât de cunoscut şi totuşi nimic nu mă mai recunoaşte. Mi-e pasul greu, iar verdele ierbii  mă arde până în străfunduri. Florile îşi pleacă tăcute capul, iar petalele se chircesc de teamă şi subit au de lucru. E semn că-s supărate tare, le mai zăresc culoarea dar nu le mai simt parfumul, nu mai vor  să mi-l dăruiască. Copacii care până mai ieri îşi întindeau crengile a îmbrăţişare, acum s-au înălţat spre cer iar frunzele parcă-s surde, n-aud strigătul meu. Nici lumina nu-mi mai umbreşte-n cale, doar timpul mă numără secundă cu secundă şi-mi pândeşte trecerea prin cămările lui, de parc-aş fi o hoaţă.”

Vitraliu stingher (21) - ultima parte

Ce bine dormise şi cât de liniştit îi fusese somnul acestei după-amieze. Era deja pe amurgite când Marga deschise ochii oarecum, buimacă. Din bucătărie răzbăteau vocile celor dragi. O auzea pe Irina cum le povestea despre casa ei, despre mobilă şi ce mai avea de făcut ca totul sau aproape totul să fie la locul lor. Era ca o albinuţă zumzăind din floare-n floare.

Deschise uşa şi strecurându-şi întâi capul, rosti un firav:

-              Bună dimineaţa!

-              Da, se poate spune şi aşa la cât ai dormit! aprobă glumind Irina

-              Eram obosită, frântă…

Vitraliu stingher (20)

Un rest de noapte cât o clipită, risipt asemenea unui vânticel. Nici nu realiză că se făcuse dimineaţă. Se ridică iute din pat şi cercetând alarmată spre ceas se ocupă rapid de cele câteva obişnuinţe ale dimineţii. Privi spre telefon. Ştia ca Victor avea avion în jur de 12 dar conveniseră s-o sune el când şi cum, poate.

De sunat, trebuia s-o sune pe Irina şi trebuia să meargă la magazinul unde aceasta făcuse comandă pentru mobila ei. Erau ceva neconcordanţe care-i reclamau prezenţa. Ciuguli ceva pe fugă, sorbi repede şi dintr-o cafea şi la 8,30 deja ieşea pe uşă.

Vitraliu stingher (19)

Revenită în sală la braţul lui Victor, Marga roşi când simţi multitudinea de ochi aţintiţi asupra lor. „Norocul meu că m-am schimbat de rochia lungă de mireasă, că sigur m-aş fi împiedicat !” gândi ea în timp ce surâdea celor pe lângă care trecea. Schimbă amabilităţi, făcând şi prezentările de rigoare şi aplecându-se discret spre Victor:

-              Vom fi ştirea zilei câteva zile bune!

-              Atunci să condimentăm un picuţ ştirea? intră acesta în jocul ei

-              Sunt bunicii… aici, spuse aceasta îndreptându-se spre aceştia care-o priveau cu ochii în lacrimi.

Se îmbrăţişară cu drag. Simţea toată dragostea pământului adunată în privirile şi mângâierile lor.

Vitraliu stingher (18)

Pe drumul spre casă multă vreme domni tăcerea, fiecare rătăcind prin hăţişul propriilor gânduri Şi Andrei era schimbat. Boala necruţătoare a tatălui său şi mai ales inerenta suferinţă a mamei sale îi accentuaseră ridurile de pe frunte întristând privirea atât de senină, de obicei.

-              Asta e viaţa! Unii mor, alţii vor muri… totul e să nu uităm să ne mai bucurăm cât suntem! auzi Marga ca din senin glasul molcom al unchiului.

Se uită spre el doar aprobator şi tăcu. Erau multe de spus dar cât contau? Esenţa fusese spusă în cele câteva cuvinte, restul era de prisos.

Vitraliu stingher (17)

Liniştită în susurul apei ce încă curgea îşi răsfiră mâna de gânduri. O duruse nepăsarea ei, cum o numise Victor, dar îi era peste putinţă să fie altfel. La fel de bine recunoştea în sinea ei că nu avea dreptul de a cere explicaţii deşi le-ar fi dorit şi era convinsă că Victor i le-ar fi oferit. Nu exista nimic între ei decât o dulce amăgire între doi oameni care iubeau, două suflete care se căutau.

Marga ciuli urechile percepu sunetul telefonului, semn că primise un mesaj. Reveni în lumea gândurilor şi de undeva îi apăru zâmbetul lui David. Recunoscu că nici ea nu era corectă. Undeva într-unul din sertarele comodei era cadoul de la acesta. Nu-l purtase niciodată în aceste două luni şi era decisă să-l înapoieze.

Vitraliu stingher 16

Erau simpatici colegii, prietenii lui Victor, dar cel mai mult îi plăceau sărbătoritul, Radu, şi soţia acestuia. Erau veseli şi puşi pe glume iar Marga îi simţi foarte deschişi. Realiză că şi Victor manifesta aceeaşi deschidere faţă de ei. Păreau că se ştiu de-o viaţă.

Victor ieşise asaltat de un coleg care-i ceruse foarte curtenitor voie să-i răpească logodnicul câteva minute. Marga intră în jocul colegului incitată de farmecul cererii, lăsându-se cu greu convinsă. Remarcase că nici lui Victor nu-i picase tocmai bine intervenţia colegului dar cum acesta insistase şoptindu-i că e o problemă care chiar nu suferea amânare se resemnase, însoţindu-l.

Vitraliu stingher (15)

Dimineaţa trecu ca o şoaptă. Cu Elena la braţ, Marga răvăşi rafturile magazinelor apelând uneori şi la sfatul Irinei, care fremăta că nu poate fi ea în focul acţiunii.

O dimineaţă plăcută oarecum obositoare dar era mulţumită de alegerile făcute. Şi era adevărat, prinsă între serviciu şi treburile casei nu-şi mai acordase atenţia necesară. Multe din hainele ei le avea datorită Irinei care ştiindu-i măsurile de multe ori proiecta pentru ea şi i le dăruia pretextând că n-a avut cumpărători la acea măsură… sau i le cumpăra pur şi simplu de pe unde-i săreau în ochi.

Azi putea spună că făcuse o investiţie, pe care o sărbătoreau acum c-o salată din piept de pui, preferata Elenei. Se opriseră la insistenţele Margăi să mănânce ceva.

Vitraliu stingher (14)

Trecuseră trei săptămâni de atunci, trei săptămâni în care îşi canalizase întreaga energie pe finalizarea proiectelor de la serviciu pentru că îşi depusese deja cererea de demisie. Şi la casă terminase până şi ultimele retuşuri înainte de sosirea mobilei.

Marga privi în jurul ei. Nici nu-i venea să creadă că scăpase de praf de unelte şi scule împrăştiate în cel mai haotic mod. Avusese o echipă bună la lucru, conştiincioasă şi pricepută în cele din urmă. Se cam contrase cu şeful de lucrare, întorcându-i la fiecare imperfecţiune. Era conştientă c-o boscorodeau considerând-o prea pretenţioasă, tipicară… dar nici nu-i păsa, ea voia cum gândise ea, nu cum le era mai comod acestora. Se bucură când la un moment dat văzu că se trezise conştiinţa-n ei făcând totul cu simţ de răspundere.

Vitraliu stingher (13)

Într-un astfel de week-end, o sunase Irina că va veni în capitală. Se ocupa, încă din decembrie, de organizarea unei parade pentru Mărţişor şi mai avea ceva cumpărături de făcut, pe final. O ajutase şi ea pictând metri de pânză din care mâinile dibace ale Irinei scoteau adevărate minuni. Stilul unic, materialele de bună calitate, bunul gust şi eleganţa croiului făceau din creaţiile Irinei adevărate opere de artă care erau vânate de protipendada oraşului lor de provincie aducând chiar şi cumpărători din Bucureşti. Ştia că printre clientele mătuşii sale se numărau cântăreţe şi soţii de politicieni dornice de ţinute unicat.

Şi-ar fi deschis o filială şi la Bucureşti, Irina, dar Andrei sub nici un chip nu voia să dea liniştea şi calmul provinciei pe forfota capitalei. Dar nu se ştia niciodată, cu multe… nu fusese de acord Andrei dar până la urmă se făcuse pe voia Irinei.