luni, 10 octombrie 2011

Prin toamna mea, sub teiul tău













Sub teiul tău am poposit o clipă,
deși îmi pare că trecut-au veșnicii
tu nu m-ai cunoscut,
eu toată viața te-am iubit
și-atât de-aproape te-am simțit
cum numai tu, poetul meu dintâi,
în veci, o să-mi rămâi!

Pe ramuri porți înțelepciuni străbune
trecute prin lumina unui gând
nimic nu e târziu,
nimic nu e zadarnic,
cât vom iubi,
cât peste noi, o stea va străluci
ne-nvață, astăzi ca și ieri
unicul nostru, Eminescu.

În umbra ta
din nerostiri cuvintele s-adapă
ca rădăcini să prindem iară
și de aici, dintre coline,
în veci mereu să ne doinească
aceeași, dulce, limbă românească.

Ploua încet și mirosea a toamnă,
lumina se-ngâna cu setea
prin toamna mea, sub teiul tău
spălat pentru a câta oară
de lacrimile unei mări urcate-n cer.
-11 octombrie 2011-

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog