Prin toamna mea, sub teiul tău

Sub teiul tău am poposit o clipă,

deși îmi pare că trecut-au veșnicii

tu nu m-ai cunoscut,

eu toată viața te-am iubit

și-atât de-aproape te-am simțit

cum numai tu, poetul meu dintâi,

în veci, o să-mi rămâi!

Pe ramuri porți înțelepciuni străbune

trecute prin lumina unui gând

nimic nu e târziu,

nimic nu e zadarnic,

cât vom iubi,

cât peste noi, o stea va străluci

ne-nvață, astăzi ca și ieri

unicul nostru, Eminescu.

În umbra ta

din nerostiri cuvintele s-adapă

ca rădăcini să prindem iară

și de aici, dintre coline,

în veci mereu să ne doinească

aceeași, dulce, limbă românească.

Ploua încet și mirosea a toamnă,

lumina se-ngâna cu setea

prin toamna mea, sub teiul tău

spălat pentru a câta oară

de lacrimile unei mări urcate-n cer.

-11 octombrie 2011-