Un petec de cer (2)

Anii de studenţie, doar trei la număr, poate cei mai frumoşi din viaţa ei. Totul atât de intens, totul atât de perfect, iubea și studia. Uneori se întreba dacă, nu cumva imaginile din acea perioadă făceau parte dintr-un vis, niciodată trăit. Erau atât de îndepărtate, îngropate sub toate neîmplinirile de după.

          Nereuşind din primul an la medicină, se lovise de privirea neiertătoare a tatălui şi de repetatele reproşuri.

          Tăiau în carne vie, toate aceste vorbe, dar ce o durea mai tare era faptul că prima vizată era mama. Mereu se situase ca tampon între ei şi tatăl lor, preluând şi confruntându-se cu toate aceste răbufniri răutăcioase ale „doctorului”, cum i se spunea chiar şi-n familie căci dedicat profesiei sale, le era tată doar cu numele.

          „ E ca tine, o neinstruită şi aşa va rămâne! N-a luat nimic de la mine! Nici ambiție, nici perseverență deci nimic! Va trăi fad... ca mulți alții!” sunau ca un laitmotiv cuvintele acestuia, răsucind cuţitul în rana ce sângera, căci ea chiar îşi dorise să fie medic.

          O fascinase el, un chirurg remarcabil. Deseori, în copilărie, îl însoțise la spital. Îi plăceau admiraţia, respectul cu care-l priveau deopotrivă subalternii şi bolnavii. E drept, în glasul unora resimţise aceeaşi teamă pe care o nutrea şi ea faţă de el. 
              Mereu îşi dorise să-l facă mândru de ea, mereu îşi dorise să-i atragă atenţia asupra ei. Şi nu era foarte mare când realizase că singura armă eficientă era medicina.

          Cu timpul ceea ce pornise ca un pariu, o ambiţie copilărească generată de nevoia de atenţie îşi găsi şi alte motivaţii. Lacrimile de mulţumire de pe chipul celor ce plecau acasă victorioşi, încrederea acestora, unicitatea fiecărui act medical. Acolo în spital îl simţise mult mai uman ca doctor, decât îl simţise vreodată acasă ca tată. Înțelesese cu mintea de atunci că pentru tatăl ei, a fi medic nu era o profesie, era certitudinea care-i ghida viaţa. Aruncase responsabilităţile familiei şi educaţia celor doi copii în mâinile „neinstruite” ale mamei, care şi astăzi trăia doar prin ei şi realizările lor.

          Ofticată de amarul reproşurilor se înscrisese şi urmase cursurile unei postliceale cu profil sanitar. Şi, deşi, nu erau deloc o familie cu nevoi financiare îşi căută ceva de lucru. Da, era la fel de orgolioasă ca şi tatăl ei. Ştia că niciodată acesta nu i-ar fi retras sprijinul financiar dar voia să-i şi să-şi demonstreze că reuşita era exclusiv meritul ei. Mai ales că acesta nu-l agrea deloc pe Ştefan.

          „Un muzician… sunt curios din ce veţi trăi”, comenta sarcastic ori de câte ori prindea ocazia.

          Terminase cei trei ani de postliceală, vărsând lacrimi amare pentru cele câteva sutimi ce mereu o ţintuiau sub linie. Cum nici în acea vară nu intră la medicină se aruncă disperată în braţe lui Ştefan, mutându-se cu el în capitală. Se săturase de propriile-i eşecuri, o oboseau desele drumuri în capitală căci acesta își terminase studiile și prins între multe alte activități, posibilitatea de a veni în provincie se limitase vizibil.

          Se angajă într-un spital, culmea, cel în care tatăl său își făcuse rezidențiatul și-n care numele ce-l purta încă ridica sprâncenele celor din jur. Nu negă mândria ce-o resimțise. Și-l aminteau colegii, foștii dascăli, un student eminent și mulți din spital nici acum nu-și explicau de ce acesta se mulțumise cu secția de chirurgie a unui spital din provincie. 
         Ea știa. Avea adânc întipărite poveștile bunicilor îndelung asupriți și prigoniți în fostul regim. Auzise destul de des în jurul ei expresia origini nesănătoase, dar abia peste ani îi înțelesese semnificația și implicațiile. Uneori se întreba dacă toată această răceală deseori furioasă cu care își trata familia nu era decât răbufnirea  unui suflet ce a fost obligat să trăiască încorsetat.

          Tatăl ei fusese un pescăruș căruia i se interzisese zborul și libertatea valurilor iar familia lor apăruse probabil ca rezultat al acelui compromis. Nu-și văzuse părinții sărutându-se pe furiș, nu-i văzuse plimbându-se de mână prin parc, ea însăși crescuse sufocată de prea multe reguli, de prea multă pudoare. Nu se iubiseră sau o putea numi cel mult o dragoste unilaterală, căci mama ei îl iubise cuminte și tăcută, mereu o umbră. Mama și tatăl ei înhămați la aceeași căruță parcurgând resemnați cărările vieții. 
           Și iată cum ea însăși peste ani se trezi trâgând de  o astfel de căruță, supraviețuind, făcând compromisuri, întemnițându-se.
           -   Recunosc privirea cutezătoare a tatălui tău și nu în ultimul rând, aceeași mândrie Sunt convinsă c-o  să-i calci pe urme, dacă ți-o dorești suficient de mult, îi aruncase privind-o pe deasupra ramei de la ochelari o doamnă încă frumoasă, o doctoriță despre care nu știa decât că mulți se fereau din calea ei sau abia aveau curaj să-i înfrunte privirea.

          Aflase mult mai târziu, de la mama ei, că fioroasa doctoriță de care se temeau rezidenții și mai toate asistentele a fost iubirea cea mare a doctorului. Ea rămăsese în capitală iar tatăl ei primise repartiție în provincie și distanța dar mai ales orgoliul nemăsurat al acestuia îi distanțase, răcind ireversibil legătura dintre ei.

          În rarele vizite pe acasă nu relata decât frânturi din ceea ce se întâmpla în spitalul unde lucra, pentru că invariabil numele Monicăi ar fi apărut destul de des printre cuvintele ei. O admira, o diviniza, era ceea ce-și dorea. Pierdea minute bune prin saloane furișându-se pentru a-i urmări gesturile, replicile și lăcrimase deseori dorindu-și ca-ntr-o zi să fie și ea în liota de studenți ce sorbeau indicațiile doamnei profesor doctor și-o urmau intimidați. În ciuda rigidității profesionale, omul Monica era superb.

          Un gând vinovat îi încolțise de câteva ori și se condamnase pentru că–și permisese să-și imagineze c-ar fi putut fi fiica ei. Era specială, era perfectă... dar mama ei era șoapta clipelor copilăriei, era mâna spălând rănile din genunchi, privirea ce-o urmărise și-o întâmpinase mereu acolo, mereu doar pentru ei.

          Îi datora multe ca om, ca profesionist dar își iubea enorm mama și de aceea nu îndrăznise niciodată să-i mărturisească niciodată blândețea cu care Monica îi dăduse părul după urechi în vreme ce-o simțise pierzându-se în privirea ei, atunci când o anunță că reușise la facultate. Nici de tresăritul involuntar al tatălui în vreme ce în relatările ei apărea inevitabil și numele Monicăi, nu-i povestise. Pricepuse că fără voia ei răvășise amintiri adânc îngropate în sufletele amândurora și nu-și dorea să-și bulverseze inutil mama.

Cât lucrase în acel spital niciodată nu a considerat atenția primită drept o favoare ci a resimţit-o ca o obligaţie majoră.

          Sprijinită de Ştefan, îndrumată de Monica se puse cu burta pe carte şi intră în anul următor la medicină. De unde patru ani la rând picase la câteva sutimi acum era a doua intrată.

          Stătuse minute bune cu Ştefan de mână privind lista şi silabisindu-şi numele, parcă nevenindu-i să creadă.

          O vară de nebunii în care se şi căsători cu Ştefan. Îl iubea sau se învăţase cu el nici nu mai ştia dar acum peste ani recunoştea că se căsătorise doar pentru a-și înfrunta tatăl, care tot nu-l plăcea pe Ştefan.

          Revedea şi acum mândria cu care îi băgase sub ochi lista cu numele ei, ca fericită studentă la medicină. Şi incisivitatea cu care-şi anunţase decizia de a se mărita, realimentând astfel, războiul surd în care se afla de câţiva ani cu tatăl ei.

          Un război sfârşit brusc într-o zi de iarnă, doi ani mai târziu când tatăl i se prăpădise în urma unui infarct.

       Mult timp nu-şi revenise din şoc. Se simţise dezrădăcinată. Preocupată mereu să-i demonstreze ceva, uitase că acolo lângă ea era tatăl ei, omul ce-i dăduse viaţă… crescuse nu alături de el ci în competiţie cu el. Din casa lor dispăruse de mult cuvântul tată, toţi îi spuneau „doctorul”. Era unul din regretele ei, uitase să fie copila tatălui ei sau poate nu era vina ei… poate că n-o învăţase nimeni. Nici nu mai căuta vinovaţi mai ales că viaţa o tot arunca în valuri.

          Dar cel mai mult regreta că nu-şi terminase facultatea. Poate cu totul alta ar fi fost viaţa ei. Sau poate dacă, atunci, ar fi avut curajul să întoarcă spatele şi să-şi croiască un alt drum.