Un petec de cer (1)

        

        Intrase apatică în secţie şi după buletinul informativ al dimineţii presărat cu obişnuitele bârfe, mai mult sau mai puțin șoptite, se grăbi să-şi salute micii pacienţi. Trecu în revistă cele trei saloane zâmbind, glumind …dăruind. Petrecu minute bune în dreptul patului gol privind la papuceii ce zăceau aruncaţi la repezeală. Se chircise de durere când, ca un zvon, îi ajunse la ureche decesul din zorii zilei.

       Nu-l ştia pe micuţ. Internat în noaptea precedentă fusese adus prea târziu, mult prea târziu, pentru a mai putea fi salvat.

         - Deloc răzgâiat sau scâncit mi-a întins mâna docil, studiindu-mi fiecare mişcare. Un copil slab, neîngrijit, o umbră tristă, îmbrăcată c-o pijama primită din spital, o pijama scorţoasă mult prea mare pentru el dar pe care o mângâia mulţumit, turuia de zor colega ce fusese de gardă.

        - Am venit să-i strâng lucrurile din salon, auzi ca prin ceaţă cuvintele infirmierei. Nu c-ar avea mare lucru, dar trebuie eliberat patul.

       Şi uite-aşa nici nu păşise bine în astă lume că şi eliberase… patul, luând cu el doar câteva răsărituri și eternitatea unui apus. Acaparată de urgenţele internate peste noapte abia pe la prânz îşi aminti de micul îngeraş. O durea fiecare plecare şi deseori se întreba de ce pentru unii clopoţelul divin suna mult prea devreme.

         Reuşi să se strecoare până în capela spitalului. Acolo se oprea când se simţea doborâtă. Îi plăcea liniştea de acolo. Ştia că acolo putea gândi în voie, putea plânge sau zâmbi deşi zâmbetul ei devenise pur si simplu o întâmplare. Doar micii ei pacienţi o făceau uneori să râdă cu întrebările lor neaşteptate. Îi era bine acolo între ei, cu ei se simţea liberă în viaţa asta încătuşată în care zilnic auzea câte un grilaj căzând în juru-i.

          Toată viaţa tânjise după libertate.

      Îşi dorise libertatea de care tot vorbeau părinţii ei, care uneori rememorau ca o poveste închistarea acelor vremuri, traiul robotizat impus prin zeci de constrângeri devenite adevărate absurdităţi. Şi-o doriseră ei, şi-o dorise şi ea cu mintea celor 18 ani de atunci, când orice schimbare se traducea în eliberare.

         …dar numai libertate nu era viaţa ei, când zi de zi o durea apăsarea zidurilor închisorii, la care se condamnase!

         Din zi în zi, păşea mai dezorientată. Viaţa i se scurgea printre degete şi oricât şi-ar fi încleştat pumnii sperând, deseori se simţea depăşită de probleme. Peste cele familiale se adunau acum cele de la locul de muncă, gândul restructurărilor ce se preconizau o îngrozea. O durea nesiguranţa, o oboseau incertitudinile. Se simţea obosită.

         Îşi aminti de zâmbetul şefului de secţie care în ultima vreme îi tot căuta nod în papură pentru că-şi permitea să-l ignore, să-i refuze toate invitaţiile mai mult sau mai puţin amicale. N-ar fi durut-o concedierea, dacă ar fost fundamentată dar simţise aroganţa lui Vlad când o informase franc că el e cel căruia i-a revenit „ingrata” sarcină de a propune disponibilizările, urmând ca acestea să fie analizate și validate în ultimă instanţă de o altă comisie.

         - Profesional nu ţi se poate reproşa nimic dar vezi tu, Iarina, n-ai copii, ai două slujbe…când unii abia-şi găsesc una.

     - E un party-time, să fim serioşi Vlade! Ştii prea bine că abia facem faţă financiar, nevoilor lui Ştefan.

       Când erau singuri se încăpăţâna să-l tutuiască. Cu vreo 10-12 ani mai mare ca ea crescuse pe lângă casa lor, tatăl ei îi îndrumase paşii spre medicină, îl luase sub aripa lui făcând pentru el ceea ce nu făcuse pentru copiii lui. Îl considerase prietenul ei şi mult timp lucrurile chiar aşa stătuseră între ei.
         Mama lui Vlad fusese asistenta tatălui ei şi conform bârfelor, legătura lor se prelungise și-n afara spaţiului profesional. O duruseră cândva, toate aceste speculaţii şi era convinsă că din cauza lor ajunsese să-şi schimbe atitudinea faţă de Vlad.
          Îşi aducea aminte cum venind la meditaţii la tatăl ei, nu trecea o dată pe lângă ea fără să-i dea o gumă, o ciocolată. Iar când ea mai crescuse iar el deja revenise în oraş ca medic, micile atenţii fuseseră înlocuite cu câte o carte, uneori flori.

       La majoratul ei, Vlad îi dăruise un pandantiv în formă de inimioară, dar nu stătuse să caute semnificaţii şi luase totul ca pe un semn de prietenie….şi-apoi el era căsătorit. Deşi la petrecere venise singur şi-şi amintea că dansase destul de mult cu ea. În timpul unui dans o luase efectiv în braţe strivindu-i cu putere sânii de pieptul lui în timp ce aplecat să-i fredoneze melodia la ureche, o muşca uşor de lobul urechii. Îşi simţise sânii înmugurind şi da, simţise atracţie. Habar n-avea ce se trezise în ea, sub cortina virginităţii ei dar recunoştea corpul ei răspunsese stimulilor. Nici nu era greu, Vlad era un bărbat frumos, obişnuit să aţâţe femeile d-apăi pe o puştoaică. Şi poate i-ar fi picat de atunci în plasă…dar o salvase fratele ei, niciodată nu-l înghiţise pe Vlad, smulgând-o din braţele lui şi aruncând-o efectiv în cele ale lui Ştefan, care timorat de privirea autoritară a tatălui ei, încerca să fie o prezenţă discretă.

         Indiferent ce-ar fi fost, acum erau maturi amândoi, ea căsătorită…sau mai bine spus legată de Ştefan iar el nu ducea lipsă de admiratoare, mai ales că divorţul finalizat în urmă cu vreo 2 ani îi oferea şi mai multă libertate de mişcare.

          - Iar Ştefan, Iarina? Vezi câtă dreptate a avut tatăl tău că nu l-a plăcut. Avea nas bătrânul.

          - Nu sunt problemele tale, Vlad! Viaţa mea e doar a mea, alegerile îmi aparţin…aşa cum aparţin fiecăruia, nu?! înfruntându-i smaraldul privirii. Pot pleca? continuase privind spre ceas.

          - Am vrut doar să ştii…

          Ieşise strângând din dinţi, aparent calmă deşi ar fi trântit uşa de perete.

     Ştia, avea nevoie disperată de această slujbă. Tocmai acum când începuseră să se vadă îmbunătăţiri în starea lui Ştefan. Lupta de cinci ani, nu putea abandona acum. Rate reeşalonate, credite pe numele unor prieteni…toate cereau bani şi era o adevărată inginerie economică achitarea tuturor. Unele erau amânate atât de milimetric că până şi cel mai pendant contabil ar fi invidiat-o pentru cum le ţinea evidenţa. Uneori nu se recunoştea nici ea, ajunsese o maşinărie.