N-am mai trecut demult prin sat
şi mă întreb caisul o mai fi?!
Mai știe oare,
pe nume, să mă strige
cum o făceai doar tu,
cu-atâta drag?
Habar nu am
dacă rodit-au prunii
în toamnele trecute fără tine;
nici timpul nu mai ştiu să-l număr
e doar harababură-n astă lume;
secundele se fură între ele
minutul, nu se mai adună-n oră,
e veşnicia o stare-ntâmplătoare
rămasă pură doar în poveştile de seară.
La poarta cui
aş mai putea să bat?!
Tu, te-ai mutat demult în asfinţit
cu mâinile împreunate a rugă
şi anii înnodaţi într-o năframă;
ai luat pe umeri ce-ai trăit
război şi vremuri de restrişte
jurnalul dragostei răpuse
în ultima înştiinţare de pe front.
Mai scormonesc un colţ de cer
tot caut prin hăţiş cărare
în ochii de copil, ce te zăreau
din treabă cum adesea te opreai
şi uliţa în lung o cercetai
mototolind uşor batista
sperând că poate om mai veni
cu toţii acasă, să îţi fim la masă.
Îţi cer iertare
că trăind în grabă,
mai rătăcesc şi-ncep să uit
poveţele şi adevărul
privirii ce-mi zâmbea tăcută
din pragul casei mirosind a cozonaci
şi–a brumă de gutuie în fereastră.
- 8 mai 2011-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu