Noelia(13)

Mașina rula lin, de parcă nu se grăbeau niciunde. Un ștergător nu mai funcționa bine și Nick se văzu nevoit să reducă și mai mult viteza. La un moment dat unul dintre faruri se stinse.

-         Tu înțelegi că m-am săturat de figurile tale? Ar fi trebuit să renunț la tot, pe tine să te vând, și să semnez contractul pe vasul de croazieră! își vărsă el năduful pe unul dintre butoane.

-         Era mai bine dacă o luam pe a mea, cum am spus!

-         Cu siguranță cu a ta n-am fi avut probleme, nici cu ștergătorul, nici cu farul, nici cu mama naibii de mașină!Cum să avem? E nouță, nou nouță... Ai idee cât costă o mașină ca aia? Măcar ai idee?

-         Nu. Și nici nu mă interesează!

-         Uneori, mă întreb ce te interesează pe tine? Ce te uimește? Ce te face fericită? Ce vrei de la viață?

-         Vreau să urc sâmbătă pe scenă! spuse ea după câteva minute bune de gândire, timp în care mașina viră dreapta pe strada unde locuia cu Dinu.

-         Nu coborî, nu forța! Așteaptă, să te sprijini de mine!

Încăpățânata nu ascultă și sări ca arsă când atinse piciorul de pământ.

-         Ce și cui vrei să dovedești?!îi veni acesta în ajutor sprijinind-o.

Durerea o dezechilibră și se văzu nevoită să-i accepte brațul. În cele câteva secunde în care stătu nemișcată ochii li se întâlniră.O lacrimă se prelingea din ochiul Noeliei.

-         A durut, nu?

Nu răspunse. Ignoră lacrima, piciorul avea să treacă, nu și umbrele adunate in suflet. Acolo era nevoie de lumină, multă lumină.

Se desprinse de Nick și acesta înțelese, lăsând-o să-și vadă de drum. Noelia se depărta ușor și n-o făcea numai din cauza piciorului. Ajunsă la ușă auzi motorul mașinii  dar nu întoarse capul.

Intră în casă șchiopătând. Și-ar fi dorit să fie singură, dar nu era. Vocea lui Dinu se auzi imediat ce închise ușa în urma ei. Și nu era deloc plăcut ceea ce se auzea. Se lipi de peretele holului și respiră profund. Durerea din picior era suportabilă așa că păși.

-         Bună seara, Dinu! salută ea în șoaptă, observând că acesta vorbea la telefon.

Zăbovi câteva secunde, așteptând un semn, un răspuns, dar cum acesta nu venea și cum știa că lui Dinu nu-i plăcea ”asistența” se îndreptă spre dormitor. La ieșirea de la duș, tonul lui Dinu se mai domolise.

Avu un impuls să meargă în living dar o opri hohotul de râs al Anei, urmat ca în ecou de cel al lui Dinu. Nu lipsea nimănui. Se cuibări în pat învelindu-și gamba, conform indicațiilor lui  Nick. Și-ar fi dorit un ceai dar ca să ajungă în bucătărie ar fi trebuit să treacă prin fața celor doi și n-avea chef, nici de explicații, nici de amabilități. Se mulțumi c-un pahar de apă în care-și aruncă o tabletă efervescentă cu aromă de portocală.

-         Noelia, am o surpriză pentru tine! strigă Dinu dând năvală în dormitor. Plecăm în Italia, iubita mea! Mâine la prânz.

Ridică ochii din carte și-l privi. Nici urmă de supărare pe chipul lui, nici urmă din furia de mai devreme. Dinu era cameleonic.  N-o mai uimeau aceste treceri.

-         Dinu, n-o să pot merge. Sesiunea bate la ușă, trebuie să finalizez proiectul și... mă supără un picior, o ușoară întindere.

-         Poftim?! O mare tâmpenie, prostia asta de dans. Am fost nebun când am acceptat. De ce nu m-ai sunat? Să mergem, să te vadă un medic!

-         Nu e cazul. E o banală întindere.

-         Care n-ar fi fost dacă... . Noelia, iubita mea, la ce-ți folosește? Ești o fată deșteaptă, te vezi trăind din dans? Am zis că e un moft, că va trece, dar aflu de la Ana că-ți dorești să urci pe nu știu ce scenă. Să faci ce? Să-și plimbe alții privirea pe tine? Dansatoare?! Să mor eu, dacă pricep ce e în mintea ta! Ia-ți gândul! Soția mea nu va fi dansatoare!

-         Uiți că nu sunt soția ta, Dinu!

-         Nu, Noelia, tu uiți că fără mine... am încheiat acest subiect! bolborosi el.

Știa că Ana se afla în living așa că tăcu și ea. Îi oferiseră destule spectacole. Sau poate c-ar fi tăcut oricum. Era prețul comodității, al acestei viețuiri.

Coborî ochii în carte după plecarea lui, dar nu pentru a citi. Da, inutile reproșuri și cui să le facă? Ea era cea care acceptase. Acceptase, se resemnase, se complăcuse. Privi în jurul ei, nu plătea cash dar chirie plătea. Pentru confort, pentru a nu fi singură, pentru a fi iubită. Toată viața ei tânjise după iubire.

Prin ușa rămase întredeschisă ajungeau la ea frânturi din discuția ce se purta în living.

-         O prostie dansul acesta. Va trebui să înceteze cu acest moft! După ce termin, vând tot, o iau pe Noelia și plecăm din țară. Definitiv!

-         Ea ce părere are? Scuze, nu-i treaba mea.  Venisem să te rog  să-mi împrumuți o mașină, am un drum de făcut astă seară.

-         Și-a luxat piciorul.

-         Noelia? E bine?

-         Nu cred că mai pleacă undeva astă seară, o poți lua pe cea care o folosește ea. Uite celălalt rând de chei.

-         Mulțumesc!

-         Hai,  ieșim împreună! Mi-am amintit că și eu trebuie să trec pe la cineva.

Afară se priviră mirați. Mașina nu era la locul știut. Dinu ieși în stradă dar n-o zări pe nicăieri.

-         Nu-i!

-         Nu-i nimic Dinu, iau un taxi.

-         Bine, bine, dar unde-i mașina? bombăni acesta nedumerit.

-         Cu siguranță la sala de repetiții. În starea ei, Noelia, n-ar fi putut conduce, nu crezi?

-         Urcă! Te las eu unde ai treabă! Și mă suni când termini.

-         Nu, Dinu, o să mă întorc singură.E de durată și apoi n-o poți lăsa prea mult timp singură pe Noelia, mai ales în starea în care e.

-         Da. Și mâine plec în Italia. Voi lipsi cel puțin o săptămână. Aveam de gând s-o iau cu mine. La naiba!

-         Du-te liniștit, sunt eu aici!

-         Ești, da! Dar să nu te atingi de femeia mea!M-ai auzit?

-         Dinu, dacă voiam s-o fac, o făceam, știi bine!

-         Fără amenințări! o întrerupse el. N-o băga pe Noelia între noi. Și nici nu vreau să te simtă, că ești cu ochii pe ea.

-         Nu-mi place să descopăr cât de vulnerabil te face o femeiușcă! Dar, stai liniștit, nu mă ating de jucăriile tale! E prea târziu să-ți mai dau sfaturi și oricum nu mi le-ai asculta.

Își rezolvă problema pentru care plecase, se mai învârti prin oraș, apoi opri la o florărie. După un flirt, de câteva minute, cu  vânzătoarea cam durduluie dar extrem de amabilă, părăsea florăria cu cel mai frumos buchet de flori. Adunase în el toate culorile, surâsul unei primăveri într-o iarnă atipică.

-         Nu vreau ambalaj, vreau doar o legătură simplă, aici, îi arătă el atingându-i mâna.   

-         Aș putea să vă fac un aranjament mai special. Ați ales multe flori, toate superbe. Ar ieși ceva de vis.

-         Clar! Problema e că mă cam grăbesc dar mă consider deja clientul dumneavoastră și cu siguranță va exista o dată viitoare.

Bineînțeles că-i dăruise și acesteia un trandafir, smulgându-i un freamăt nevinovat de gene și un surâs ingenuu.

Noelia iubea florile de câmp, adora buchetele simple. De dragul ei renunțase la aranjamentele pompoase, la ambalajele sofisticate. O și vedea îngropându-și fața în catifelarea lor, o vedea eliberându-le din legătură, răspândindu-le în mai multe vase, aducând primăvara în casă. 

La cofetăria din cartier nu intra prea des,  Janet fiind responsabilă cu mica aprovizionare. Cumpără mai multe prăjituri, sperând ca printre ele să se regăsească și preferatele Noeliei.

Se strecură în liniștea casei și cu brațele pline de flori se înființă în ușa dormitorului. Oarecum dezamăgit, constată că Noelia dormea. Îi luă cartea din brațe și-o înveli. I-ar fi rearanjat și perna dar risca s-o trezească și nu voia. Se așeză în fotoliul de lângă, privind-o.

Chipul ei păstra sarea unor lacrimi. Plânsese. O iubea nebunește și-o făcea să sufere fără pic de milă. Ana avea dreptate, Noelia era, poate, singura lui vulnerabilitate dar și motivația a tot ce întreprindea. Voia copii cu femeia aceasta, o voia mama copiilor lui. Voia ca împreună să clădească ceea ce lipsise amândurora: o familie. 

Făcuse multe prostii la viața lui, își asumase riscuri incredibile, căzuse și se ridicase ignorând juliturile, mereu fără să-i pese. De ceva timp se temea, devenise prevăzător, nu mai risca nebunește, nu se mai lăsa târât în orice. O făcea pentru familia la care visa, pentru Noelia.

Se ridică, oftând din motive doar de el știute. Simți un fior pe șira spinării, ar fi avut atâta nevoie de-o îmbrățișare. Luă florile să le pună în apă și băgă cartonul cu prăjituri la rece după ce-și alese una.  Adormi pe canapea, trăgând pe el unul din pledurile de pe fotoliu.

Acolo îl găsi Janet dimineață.

-         Domnu Dinu, iertare, n-am știut că sunteți aici.

-         Nu-i nimic, Janet, e chiar bine că m-am trezit. Am niște treburi de rezolvat la birou și pe la prânz plec pentru o săptămână.

-         Mă ocup eu de bagaje sau se ocupă donșoara Noelia?

-         Tu! Domnișoara Noelia are piciorul luxat.

-         Maică Precistă ce nenorocire! Acum n-o să mai poată pleca în weekend cu trupa. Și cât de mult își dorea.

-         Nu, n-o să mai poată pleca! repetă și el, arcuindu-și o sprânceană. Mai precis unde trebuia să plece?

-         Asta nu știu. Sau o fi spus, dar n-am reținut.

-         Bine, Janet. Pui tu de o cafea?

-         Imediat, domnu Dinu!

-         Fă-o și du-o la Ana, o să merg acolo după duș.

-         Dar s-o fi trezit la ora asta duduia Ana? Că n-am văzut lumină.

-         Dacă nu s-a trezit, o va face când duci cafeaua.

-         Cum spuneți dumneavoastră, domnu Dinu.

Folosi baia din holul livingului.

-         Janet asta a ta, nu mă place deloc. I-a făcut plăcere să mă scoale cu noaptea-n cap, părea chiar extaziată. Ce-ți veni?

-         Nu vrei cafea?

-         Îmi fac singură dacă vreau, asta mi-ar pune mătrăgună în ea.

-         Ar avea efect? Eu cred că ești imună.

-         Aș vrea eu, dar nu sunt. Ce-ai pățit, că nu degeaba ai bătut cu noaptea-n cap la ușa mea.

-         Vreau detalii despre trupa de dans în care activează Noelia. Am aflat de la Janet că urma să plece în weekend cu ei. Vreau să te oferi s-o însoțești, te descurci tu cumva.

-         Bravo! Mă bucur c-ai schimbat abordarea.

-         Mulțumesc! se ridică el. Nu mă dezamăgi... și de astă dată.

-         Și noi doi, Dinu? Cum rămâne cu noi doi?

-         Roagă-te!

Femeia se ridică îmbrățișând aerul, în care mai plutea o dâră din parfumului bărbatului. Își îndreptă coloana vertebrală. Totul ar fi putut  fi putut altfel...

Câteva clipe mai târziu, un ochi ar fi văzut-o scoțând dintr-o cutie pe care-o ținea în poșetă o fiolă. Ultima din acea cutie. Cu dexteritate transferă conținutul fiolei într-o pungă pe care-o atârnă de-un stativ. Potrivi totul în branulă, roti lin perfuzorul și se relaxă. Nu, nu închise ochii ci rămase cu ei deschiși frunzărind filele arse ale timpului. Pe chip, un zâmbet amar fără lacrimi. Lacrimile ei secaseră demult, dar nu le uitase gustul.  Gândul îi fugi la Noelia.