Un petec de cer (34)

Pentru prima oară după mulți ani Crăciunul aducea cu el parfumul cunoscut în copilărie. Împodobitul bradului, sosirea colindătorilor chiar dacă mult mai puțini decât în micul lor orășel, desfacerea cadourilor, prestația actorului angajat pe post de Moș Crăciun, dar mai ales fericirea de pe chipul celor dragi, toate își găsiră ecou în sufletul Iarinei și clipă de clipă aceasta părea că renaște.

Vlad îi era alături și treceau cu brio peste privirile curioase ale celor din jur, care nu îndrăzneau să-ntrebe, bucurându-se de liniștea fericirii ce-o oglindeau ochii ei.

Relația cu Răzvan nu era dintre cele ideale dar ce mai conta un compromis când surioara lui redevenea ștrengara de altă dată.

-        Nu vreau să-ți tulbur starea de bine, o abordă fratele ei în ajunul Crăciunului înainte de sosirea lui Vlad. M-a sunat Ștefan. Vrea doar să-ți transmită multă fericire. Poate greșesc, poate n-ar trebui să redeschid răni, dar nu putem păși către mâine decât împăcați cu trecutul.

-        Mulțumesc, Răzvan. O să-i trimit un mesaj de felicitare de ziua numelui, va ști atunci că sunt bine, i se adresă ea privindu-l cu drag. O s-o fac pentru tine. E bine? Știi cât te iubesc și ce fericită sunt că ești fratele meu?

-        Micuța mea cu suflet mare. Tu știi cât te admir?!

-        O să știu când o să văd ce mi-a adus Moșul, râse aceasta înlăturând astfel, seriozitatea după chipul bărbatului pe care ea-l va vedea mereu ca pe frățiorul care mereu i-a sărit în ajutor, fără întrebări și mai mereu fără să i-o ceară.

Seara de Ajun aduse binecuvântare în sufletele tuturor. Priviri galeșe ce explodau fericite la bucuria de a primi dăruind. Bineînțeles, că Răducu fu răsfățatul serii. Obosise desfăcând cadouri, bucurându-se și aproape de miezul nopții consimți cu greu că-i vremea de culcare.

-        Facem o plimbare, Iarina?

-        E miezul nopții, Vlad. Seara de ajun... unde să mergem?

-        Oriunde, numai să fii doar cu mine. Și-apoi acasă sub bradul meu te mai așteaptă un cadou.

-        Sunt cu tine. Nu mă simți, spuse mângâindu-l pe obraz.

Ca la comandă familia se evaporase. Iarina îi auzea în camerele alăturate. Auzea protestele lui Răducu care nu voia cu niciun chip să renunțe la costumația de magician, primită de la Vlad. O auzea pe mama ei în bucătărie, care spăla, probabil, ultimele vase ca totul să fie în ordine pentru a doua zi. Se strecurase ca o umbră din calea lor încercând să nu deranjeze.

-        Mi-am primit cadoul. Mult mai mult decât un cadou... primesc liniște, bucurie, primesc încredere. Promit să trec mâine să-ți văd bradul, dar nu mai vreau cadouri, spuse Iarina apropiindu-se de el și plecându-și capul pe umărul lui.

În surdină, vocea lui Hrușcă sfințea clipele cu parfumul colindei străbune. Tăceau ascultând liniștea dintre sunete.

-        Cu greu am reușit să-i dăm jos pelerina. Mulțumim mult, Vlad. E topit după ideea de a deveni magician. Știi să faci bucurii. Hei, domnul antrenor mergem și noi la somn? se adresă Amelia lui Răzvan care se oprise în bucătărie la mama sa.

-        Mergem. Am scos-o pe mama din bucătărie. Femeia asta nu știe să stea.

Și la fel de discret ca și prima oară își luaseră noapte bună. Iarina se ridică îmbrățișându-și mama în tăcere.

-        E un om tare bun și-i sunt recunoscătoare că-ți e alături, îi șopti aceasta răspunzându-i la îmbrățișare.

-        Poate ar trebui să plec și eu spuse Vlad, observând stinghereala Iarinei, c-au rămas singuri. Cadou nu vrei, plimbare nu...

-        Nu astă seară. Astă seară, mi-e bine să tac cu tine. Dar dacă ți-e somn...

-        Nu mă reții! am înțeles.

-        Scuze, n-am vrut să sune așa.

-        Tu știi ce-mi ceri? Nu-mi e somn, mi-e foame... de tine. Dar o să plec. E mai bine așa.

-        Chiar n-am vrut să te supăr, Vlad.

-        Nu sunt supărat, Iarina. Doar că nu mai vreme să aștept. Luăm masa împreună mâine? Te rog...

-        Știi că nu pot. Dar poți veni tu la noi la prânz. Mama s-ar bucura.

-        Mama... ești nostimă, Iarina! O respect enorm pe doamna Vasile, dar te vreau doar pe tine. Să nu uit,  în dosarul acesta ai datele noului tău loc de muncă. E tot ce-am putut găsi pe moment. Începi pe 10 ianuarie, dacă ți-o mai dorești. Am vorbit și la spital, nu vei întâmpina nicio problemă cu nota de lichidare. Acesta era al doilea cadou, al treilea... eram eu, dar simt că încă nu ne-a venit vremea și nu pot să nu mă întreb dacă  va veni vreodată.

-        Vlad...

-        Nu, Iarina. O să fiu plecat... voi sărbători trecerea în  noul an la munte. Am ales o stațiune din țară nu prea cunoscută pentru că am nevoie de odihnă. Responsabilitățile mele nu sunt mai mari ca altădată, dar stresul e mult mai mare. Te-aș  invita dar n-aș mai suporta încă un refuz. Știi unde mă găsești, știi ce aștept... nu mai sunt adolescentul imberb... sunt un bărbat care te vrea femeia lui, un bărbat care are dorințe, trăiri... care ia viața ca un adevăr nu ca pe o fandoseală în scârțâit de vioară. Nu stau să-mi cumpănesc nedumeririle, nu stau să descânt prezentul și nici nu mă rușinez să umblu despuiat în fața unei femei. Nu-mi place jocul de-a șoarecele și pisica, nu-i genul meu. Și nici artist în tăceri nu sunt... sunt doar un bărbat îndrăgostit... constat că de prea mult timp și poate de-o himeră.Vino, doar dacă ai să fii pregătită, dacă o să fii dispusă să trăiești alături de mine dar nu uita și răbdarea are limite!  Nu știu dacă ești obsesie sau iubire, dar știu că o să pot trăi și fără tine.

Plecarea lui Vlad, dosarul ce-l simțea că-i arde privirea, tonul acestuia și poate adevărul zicerii o bulversă. Se lăsă să pice pe fotoliu. Se simțea ca rufele apretate cărora mama le mai dădea un ultim perdaf înainte de a le călca. La ce bun să alerge după el?! Îl mai amăgise o dată. Stinse lumina și mai rămase privind în tăcere  feeria de culori a brăduțului. O lacrimă stingheră umezea și parfumul acestui Crăciun.

-        Scuze, Iarina. Am auzit fără voie, rosti Amelia. Am ieșit  să-l învelesc pe Răducu că la cât a fost de agitat și...

-        Nu-ți cere scuze. E casa ta.

-        Hai la somn. Dimineața totul capătă alte nuanțe.

-        Adevărul are o singură nuanță, Amelia. Și Vlad are dreptate. Mă tem de viață. Privesc în oglindă și văd o femeie tânără frumoasă, dar lașă. Ce fac dacă mă îndrăgostesc de el și mi se întâmplă iar? Ștefan n-a fost un fustangiu și totuși m-a rănit cu trădarea lui, ne-am rănit reciproc. Vlad e un afemeiat notoriu, de la cel ce-aș mai putea aștepta?!

-        Ce de probleme, micuțo! Nimic... nu mai lua viața după așteptări. Fii doar tu și libertatea ta! Vlad e un bărbat matur, frumos... preferă țigara fumată după o partidă de sex decât să numere nuanțele de ruginiu ale toamnei... de exemplu... e mult diferit de Ștefan, e diferit și de Răzvan... nici mai bun nici mai rău, e el.

-        Și eu de unde știu că el e ceea ce-mi doresc?

-        Hmm... dacă nu ar fi plecat, eu cu mâna mea te aruncam în brațele lui. Doar acolo vei afla dacă el e ceea ce-ți dorești. Hai la somn... că probabil lui Răzvan i-au trecut toate poftele și nu vreau să-mi scape! chicoti aceasta.

De voie de nevoie, se așeză în pat dar somnul veni abia înspre dimineață. Năluci, mii de întrebări, luptă cu toate... dar totul fără succes, nu primi de nicăieri niciun răspuns și totuși spre seară părăsea casa fratelui ei pentru a merge la Vlad.

-        Domnul Vlad, nu e acasă... dar mi-a lăsat instrucțiuni că de-l veți căuta să vă deschid. A fost solicitat într-o problemă urgenta la slujba dumnealui, o întâmpină simpaticul bătrânel angajat pe post de portar.

-        Mulțumesc. A spus cât întârzie?

-        N-am idee, dar poate că nu mult. Bun băiat domnu’ Vlad. Am o nepoată cu leucemie don’șoară. Lui îi datorăm plecarea peste hotare. Îi bun ca pâinea caldă și-i tare politicos. Și vesel, ce de bancuri știe.

-        Da’ fustangiu nu-i?! îndrăzni Iarina,  distrată de reclama pe care acesta i-o tot făcea lui Vlad.

-        Eii... și’mneavoastră acu’! Care bărbat nu îi?! M-am liniștit io c-am îmbătrânit și nici frumos ca domnu doctor n-am fost. Îi băiet bun și asta-i tot ce contează.

-        De unde sunteți, că nu păreți a fi defel bucureștean?

-        Nici nu-s. Dar cum băieții s-or stabilit acilea  și mie baba mi-o murit, am vândut tot și-am venit după copchii. Mi-am luat o căs’șoară... au mai pus și ei și cum pământ n-am, m-am angajat paznic. Nu iau mult... dar de,  mai schimb o vorbă cu lumea, cu don’șoare frumoase ca’ mneata… nu vreau să fiu o povară cât mai pot. Lucrez de placere … să nu mă găsească moartea odihnit. Iacă am ajuns. Stați să vă descui.

-        Mulțumesc, mi-a făcut plăcere.

-        Și ’mneata îmi placi!

Iarina zâmbi închizând ușa în urma ei. Acum odată ajunsă în apartamentul lui Vlad, venirea ei i se păru stupidă. Se simțea straniu, aici printre toate lucrurile lui. Se așeză într-un colț de canapea așteptând cuminte precum un pacient la ușa cabinetului.

De la intrare remarcase bradul. Era așezat într-un colt al camerei dar încă neîmpodobit. Poate nu avusese timp… alături de el erau câteva cutii în țiplă cu ornamente extreme de frumoase. Cum tot n-avea ce face, se apucă de împodobit. Deschise televizorul și cum pe toate posturile era sărbătoare găsi de unde să alegă colinde. Adora să împodobească bradul ascultând colinda.

Desfăcuse toate cutiile și pe măsură ce acestea se goleau brăduțul mai frumos se făcea. Mulțumită de cum arăta se tot foia privindu-l din diferite unghiuri. Concentrată pe aspect, tot schimba locul unor globuri și nu remarcă intrea lui Vlad.

-        Nici în vise n-aș fi sperat!

-        Vai ce m-am speriat! tresări acesta scăpând globul care se fărâmiță împrăștiindu-se în bucățele scânteietoare. Uite ce-am făcut!

-        S-a spart un ghinion.

-        Asta-i la pahare. Am spart frumusețe de glob.

-        Mi-ești datoare cu unul.

-        De când ești acolo?

-        De ceva timp… credeam că visez și când colo, Alba ca Zăpada era aici.

-        Scuze, poate nu trebuia, continua ea arătându-și opera.

-        Trecea Crăciunul fără… dacă nu o făceai tu. Scuze c-ai fost nevoită să aștepți. A fost ceva care nu putea fi amânat. Asta-i chinul de-a fi la început. E obligatoriu să fii acolo unde crapă…. chiar și-n ziua de Crăciun. Dar de luni sunt în concediu.

-        Mă bucur c-ai putut rezolva.

-        Mâncăm, eu n-am mâncat astăzi.

-        Atunci mama a avut dreptate. Am pus pe masa din bucătărie… special pentru tine și Răducu mi-a spus să te cert c-ai lipsit.

-        Tu vorbești serios? Că te-aș mânca și pe tine.

-        Eu nu-s așa de comestibilă ca bucatele mamei, spuse ea îndreptându-se în bucătărie unde despachetă sacoșa fără de care mama ei n-o lăsase să iasă pe ușă.

-        E un înger mama ta!

Printre zeci de întrebări, reuși să pună totuți masa. Apartamentul lui Vlad avea de toate, bucătăria în schimb lăsa de dorit.

-        Nu râde, Iarina. Cine și ce să facă în bucătărie?! Plec dimineața vin după înserat... pentru mine e ca și-un hotel.

-        Da-mi place că ai șorț.

-        L-am primit cadou, de casă nouă...

Și-ntr-adevăr se dovedi că lui Vlad îi fusese foame, căci topise bucatele trimise de doamna Vasile.

-        Știi de când îmi doresc să mă aștepte și pe mine, cineva cu masa pusă? rosti el turnând în pahare. N-ai mâncat nimic! Și cum s-o faci dacă am mâncat eu tot?

-        Nu-mi e foame. Dar o cafea aș bea. N-am prea dormit astă-noapte.

-        Nici eu. Dar nici cafea n-am în casă. Dar... se rezolvă, și punând mâna pe telefon comandă la o firmă de taxiuri două cafele.

-        Glumești. Nu era musai, Vlad.

-        Ba era și nu-ți face probleme, mă cunosc cei de la firmă. Când n-am vreme să ocolesc pentru masa de seară, de prânz... și deseori chiar de toată ziua, le dau comanda și mi-o lasă la portar. Cobor s-o iau de la nea Ieremia că dacă-l scap în casă nu mai scăpăm de el toată seara. Vorbește omul nu se joacă.

-        Știu, râse Iarina. Cât i-ai dat să te laude așa? continuă ea începând să strângă resturile cinei improvizată ad-hoc.

-        Nimic. Jur. Nu-i căuta lui. Ia să vezi ce-l iau la bani mărunți.

-        Nuuuu... că numai de bine a spus, apucă să mai spună înainte de închiderea ușii.

Cum terminase treaba, Iarina se așeză pe scaun  în așteptarea cafelei.

-        L-am făcut arșice! De altă dată să-și vadă de treaba lui.

-        Nu, Vlade! De ce? Mă faci să mă simt prost. O să cobor să-i cer scuze. A fost o glumă. Nu mai știi de glumă?!

-        Dar tu mai știi? începu acesta să râdă ca un copil Frige! Stai acolo! Sau mai bine, hai dincolo. Cești știu că am... o răstorn în cești și vin!

-        Nu te mai deranja, Vlad. Sunt obișnuită s-o beau din pahare de plastic.

-        Știu, dar dă-mi voie! Măcar atât să fac și eu. Oricum te-ai prins că nu-s cea mai bună gazdă. Și asta nu că n-aș fi... ci pentru că mă intimidezi tu.

-        Sigur. Am trăit s-o aud și pe asta. Tu timid, intimidat de-o femeie?!

-        Nu de-o femeie... ci de tine, spuse așezând tava pe măsuță.

Ca să scape de privirea lui țintuitoare, Iarina se ridică îndreptându-se spre brad. Steluța din vârf nu voia să stea dreaptă și ridicându-se pe vârfuri se tot chinui s-o îndrepte.

-        Îmi permiți? îl auzi și-i simți mâna peste a ei.

Își retrase mâna permițându-i să așeze micuța stea, dar nu se putu întoarce la locul ei, Vlad aproape c-o îmbrățișase în mișcarea lui spre vârful bradului. Îi simțea respirația agitată în creștetul capului, parfumul lui o învăluia discret.

-        E bine asa? o întrebă aplecându-și capul spre ea.

Ridică privirea vrând să spună ceva dar cuvintele i se opriră în gât. Vlad o țintuia cu privirea lui verde ca smaraldul și rămase privindu-l buimacă. Ușor acesta o răsuci cu fața spre el. Cum ea profitase de mișcarea făcută ca să-și plece ochii, acesta îi ridică capul spre el. O atingere ușoară sub bărbie și Iarina  ridică docilă capul.

-        Se răcește cafeaua.

-        O putem încălzi.

-        N-are același gust.

-        Comandăm alta.

-        Ai răspuns la toate?

-        Eu, da. Tu?!

-        Nu... dar pot încerca.

-        Chiar vrei?!

-        Vreau, rosti aproape șoptind, intimidată de franchețea întrebării.

-        Și eu vreau... nu știu ce mi-ai făcut, nu știu dacă ești binecuvântare sau blestem...

Și în ciuda  tensiunii ce se crease între ei, buzele lui Vlad poposiră lin ca roua unor dimineți pe-o floare. Minute bune, sărutul fu egal ca intensitate de parcă el o aștepta să fie cu adevărat pregătită de călătoria ce urma.

Cu fiecare atingere, Iarina își simțea pântecele încingându-se. Un ghem foc care arunca scântei incandescente. Brațele care până de curând atânau, negăsindu-și un rost, se-ncolăciseră ca niște liane pe trupul lui Vad.

Inconștient și fără voia ei, îl trăgeau spre ea. Nu-i mai păsa de nimic, toate miile de temeri se evaporaseră, își dorea doar ca el să facă dragoste cu ea.

Dragoste... sex... la naiba! ...ce mai conta?!

Se simțea de parcă purtase pe ea o scoarță... Vlad știa să sărute, știa să incite, știa să excite, nu degeaba avea succes la femei, gândea ea în timp ce sărutul devenea din ce în ce mai pasional. Poate că nu-l iubea... dar cu siguranță,  îl dorea! ... sau poate îl iubea, altfel decât iubise până acum.  Era posibil să existe mai multe feluri de iubire?!

Ghemul de foc arunca văpăi în tot corpul. Își simțea buricele degetelor pulsând, întreg trupul ei se arcuise în așteptarea unei străbune chemări. Un gând venit de niciunde și-n creier îi răsună strigătul de împerechere al cerbilor. Cam așa arătau privirile lor, acum. Dorința dintre ei, devenise un bumerang și oricum l-ar fi aruncat tot în ei ricoșa.

La vreme de seară sau în zorii dimineților, atunci când frigul confirmă sosirea iernii,  boncănitul cerbilor se-nalță prin pădurea ce se desfrunzește de vremea unui alt an, asemeni unui concert. Răgete puternice, multă încordare... cu demnitatea pe care doar cerbii o pot avea își dispută supremația, marcându-și teritoriul. Așa ar fi procedat și ea acum... dar Vlad se desprinse de ea, retrăgându-se făstâcit.

-        Iartă-mă! Nu-i cinstit. E ca și cum aș profita de tine. Iartă-mă! În preajma ta... iau foc. Îmi bubuie capul! și aplecându-se își aprinse o țigară trâgând din ea  cu setea primului fum. 

Iarina nu spuse nimic. Ar fi strigat că da... dar își plecă ochii coborându-și genele, ca lamelele unor ștergătoare încercând să îndepărteze,  de pe retină, dorința ce-o inunda. Se bucură că el se concentră câteva secunde bune pe fumul ce se răspândea în cameră învăluindu-l. Era mult prea agitată ca să poată spune ceva coerent. Era un bărbat atrăgător iar fiorul dorinței îi aprinsese și lui privirea. Mâna trecută prin păr și pauza mare între respirații trădau starea de agitație a lui Vlad. Întregul trup căpătase o aură aparte și pentru o fărâmă de clipă își dori să facă ea un pas către el; trebuia s-o facă dacă nu voia  limbile de foc iscate în căptușeala trupului să-i pârjolească măruntaiele.

-        Ești nebun sau te prefaci?!

-        Nici una, nici alta... râse acesta. Doare să fii refuzat?

-        Știi să fii bădăran când vrei! răspunse Iarina vizibil enervată.

-        Nici cu tine nu-mi e rușine, Iarina! rosti stingându-și țigară aproape întreagă.

-        Și ce facem? Ne duelăm în răzbunări?

-        Nu... am o idee mai bună și nemaispunând nimic se aplecă și-o  sărută  cu înverșunare, cu o  furie de care nu-l credea capabil... încât Iarina aproape paraliză.

Gura lui o mușca cu sete în vreme ce ea încerca să se elibereze din strânsoarea brațelor lui. Era nervoasă pe el, o durea refuzul lui... era nervoasă pe ea. Deși brutal sărutul lui scormonea în adâncimile trupul ei și însuși trupul o trăda.

-        E sunt nebunul care te iubește. Am obosit să te tot rog... vreau să vină și din partea ta. Îndrăznește și spune ce vrei... când vrei. Nu mai lăsa pe alții să ia decii pentru tine. Ești vie, Iarina. Și oamenii  fac sex... nu e nimic nici rușinos, nici absurd. Pentru mine e ceva firesc. Tu ce-ți dorești?

-        Și eu! murmură intimidată de arsura privirii lui.

Vlad o mai privi o dată în ochi. Se aplecă apoi și sărutând-o ușor ca un clipocit de izvor îi șopti:

-        Iartă-mă, iubita mea. Vreau doar să te scot din letargia asta care te macină fără să bagi de seamă. Ca să ajung la tine trebuie să sfărâm cumva coconul. Nu scapi de răni dacă te izolezi, ele te găsesc oricum... Iarina. Lasă lumea să ajungă la tine, lasă viața să te atingă... cu bune cu rele. Gata ți-ai încheiat stagiul de asistent la domiciliu... Nu cred c-ai uitat să fii femeie... cred că te temi să fii  și asta e mult mai grav! Mă dorești? Dovedește-o! Sunt aici, sunt doar al tău.

-        Vlad...

-        Taci, Iarina. Nu de cuvinte e nevoie între noi...

Și din acel moment cuvintele deveniră șoapte. Alint, freamăt și multă pasiune. O tatonare tandră, priviri incandescente, mâni avide de cunoaștere și priviri îndrăznețe. Fără întrebări, fără nedumeriri, fără nimic din toate câte îi despărțiseră ani buni.

-        O să mă învăț să adorm îmbrățișată, Vlad! rosti Iarina privindu-l oarecum rușinată de amintirea nopții. Unde ai dispărut? Când?

-        Iar eu o să asigur că eu sunt cel care-o va face, spuse acesta privind-o cum clipea des înfășurându-se în lejenjerie jeneată de privirile lui.

-        Asta-i tandrețe?! Nu mă mai privi așa. Nu dimineața...

-        Ăsta-i un adevăr. Aș fi cel mai mare idiot să te mai las să-mi scapi.

-        Atunci îngrijește-te și încălzește cafeaua... mi-e și foame, mi-e și sete... și cred că mi-o iau de la ai mei. Și mergi cu mine... să suporți alături de mine.

-        Cafeaua s-a făcut, cu ai tăi pe-aproape... i-am trimis un mesaj Ameliei... care știi ce-a răspuns?!Să te duc acasă la anul!

-        Adică sunt victima unui complot?!

-        Iar cu foamea... îți stau la dispoziție. S-aduc tacâmuri sau mă preferi cu mânuța.

-        Doctore ești mai pervers decât mi-aș fi închipuit! Adică să repet greșeala?!

-        Repet-o poate greșind a... câta oară...

-        Vlad... mi-e foameeeeeee!

-        Și mie, iubita mea!

-        De hrană.

-        Îmi iau arcul și plec la vânătoare pentru tine, stăpână.

-        Mi-e suficient un corn cu lapte... nu vreau victime nevinovate, cavalere! rosti Iarina strecurându-se din îmbrățișarea lui ca o adevărată felină.

Micul dejun n-avu nici corn, nici lapte ci doar  câteva felii de pâine prăjită din care el improvizase câte un sandwich, din resturile rămase de seara.

-        Doar cât să nu bem cafeaua pe stomacul gol, se dezvinovăți el.

-        De parcă ar fi prima oară.

Din două îmbucături, Vlad dădu gata porția lui de mic dejun și trăgându-și ceașca la fereastră își aprinse țigara pe care Iarina i-o interzisese fără a mânca.

-        Când te muți la mine?

-        Poftim?! ridică Iarina privirea ca electrocutată. Vlad...

-        Glumesc. Nu te înfierbânta așa!

-        Vreau să fiu pe picioarele mele. Vreau... nu mă zori. Hai, să ne bucurăm de ceea ce avem!

Vlad tăcu concentrându-se pe priveliștea de dincolo de fereastră. Iarina îl privea în vreme ce simțurile binecuvântau aroma cafelei. Îl simțea că era supărat, intuise că în spatele glumei, acesta chiar asta își dorea. Nu era deloc un tip comod, doar îl cunoștea. Poate și pentru că fusese mereu printre cei mai buni, terminase șef de promoție, avansase rapid, era obișnuit să câștige, obișnuit să se facă după gândul lui. Era decisă să se bucure de viață dar nicidecum să se îngrădească iar într-o căsnicie. Nu voia să profite de el dar nici să-l amăgească.

-        Mergi cu mine? întrebă el, întinzându-i un pliant pe care-l lăsase mai devreme pe masă, dar pe care ea înfometată nu-l observase.

-        Merg, răspunse fără să-l deschidă.

-        Dar cu mine nu te muți?

-        Nu, Vlad. Mă mai iei cu tine? întrebă aceasta zâmbindu-i.

-        Mă mai gândesc.

-        Atunci nu-l mai deschid, să nu am ce regreta.

-        Ești de-o cârpoșenie, inimaginabilă.

-        Nu. Sunt doar realistă. O să plec, Vlad. Mama e probabil îngrijorată, cu toate asigurările Ameliei, e mai bine să merg să stau de vorbă cu ei. E ceva nou și pentru ea. Și să văd cum mă justific în fața lui Răducu, îi promisesem că punem la punct un număr de magie. Eu sunt în concediu, dar tu ești liber astăzi?

-        Nu, dar am anunțat că întârzii.

-        Plecăm pe 29, spuse el luând pliantul de pe masă.

-        Și unde mergem?

-        Surpriză. N-ai vrut să vezi, acum va trebui să ai încredere în mine.

-        Am încredere în tine, Vlad. Doar că-mi doresc să fac totul în ritmul meu. Nu mai am 20 de ani.

-        Nici eu, Iarina. Și-am obosit tot singur, tot călător. Hai să ne echipăm. Te duc pe tine și-apoi merg la slujbă.

-        Plec cu metroul, Vlad. Nu-ți risipi timpul în van.

-        Tu nu ești risipă, și-apoi astăzi nu te mai văd, spuse el.

-        Nu-i nimic, e nevoie și de-o noapte de somn, rosti Iarina agățându-i-se de gât.

-        Nu mă ispiti, femeie! Vrei să rămân șomer?!

-        Atunci nu te mai sărut. Ar fi nedrept!

-        Taci și fă-o!

Oglindindu-și privirea în smaraldul devenit parcă mai limpede, Iarina îl mușcă ușor de buza de jos. Și joacă ar fi continuat dacă Vlad nu ar fi preluat inițiativa, demostrându-i că un sărut te poate lăsa fără aer.

-        Să ieșim mai repede din casă. Avem nevoie de aer proaspăt, amândoi.

Pe drum Iarina află că Vlad avea pentru seara zilei, o obligație de la care nu putea lipsi, un Ștefan necăsătorit care dădea de băut.

-        Te-aș lua cu mine, dar ai fi singura femeie.

-        Nici n-aș merge, Vlad. Ai lumea ta, o lume pe care eu nu vreau s-o tulbur. Vreau ca pașii noștri să intre în același ritm treptat. Să ne învățăm unul cu altul, să ne acceptăm și respectăm alegerile.

-        Eu vreau mai repede, dar o să încerc să-ți respect ritmul.

-        Mi-e de ajuns.

Iarina coborî din mașină. Un sărut pe fugă atât mai primise Vlad înainte de-a demara în trombă, semn că în ciuda pasivității sale, întârziase mai mult decât anunțase.