Un petec de cer (30)

Cuvintele dintre ei se așterneau mai mult în șoaptă. Dar vorbeau destul privirile și mâna lui puternică îmbrăcând palma ei cuminte.

-         N-o să mai urc, Iarina.

-         Cum vrei, Vlad. La cât ai tren?

-         Am vreme și de tren dar nu sunt convins că urcând mai pot pleca fără tine.

-         Insinuezi că m-aș agața de tine ca un scai? glumi ea afișând o mutriță bosumflată.

-         Mai rău. N-aș concepe altminteri. Și nu vreau să-ți forțez deciziile, deși presimt c-o să-mi mușc mâinile de ciudă, tot drumul până la București.

-         Bine, Vlad. Cum vrei.

-         Cum vreau... e sigur, altfel. Cum trebuie... e așa, cum încerc.

-         Atunci tac.

-         Ba să nu taci. Mai spune-mi...

-         Ce Vlad?

-         C-ai să mă cauți când vii la București.

-         Sigur. Doar am nevoie de ajutorul tău.

-         Interesato!

-         Vinovată! recunoscu, zâmbindu-i.

-         Când vii?

-         Mai sigur poimâine. În funcție de cum pun lucrurile la punct.

-         Pot să vin să te aștept în gară?

-         Mai bine, nu, se auzi spunând.

-         Și ce mă fac... cu tot dorul de tine, Iarina?! Iartă-mă! Ignoră-mă! rosti aplecându-se și sărutând-o c-un fuior de patimă decupat parcă, din însetarea omenirii.

Buzele ei la fel de secătuite sorbeau pătimaș ardoarea sărutului. Era o altfel de contopire, mai puternică decât căutarea trupească. Era setea de iubire, setea de zbor a două suflete. Erau noapte și zi arzând pe aceeași  muchie a dorinței. Știau foarte bine amândoi că mai puțin de-un pas îi despărțea de zborul final.

-         Aștept telefonul tău, Iarina.

-         Voi suna, Vlad. Te voi suna.

Se mai aplecă o dată parcă pentru a memora parfumul buzelor ei. Nici nu realiză dacă fusese sărut sau zbaterea aripilor unui înger.

Pasul lui depărtându-se. Iarina rămase privindu-l. După 300 de metri Vlad, se urcă într-un taxi care se strecură în trafic lăsând în urma lui doar o altă perdea de fulgi.

Înțepenită în locul în care rămăsese, Iarina își duse mâna la obraz, lacrimi șoptite, fulgi temerari, se amestecau  ușor, contopindu-se. Abia atunci realiză că Vlad plecase fără fular. Și-l desfăcu și-și afundă fața în el.Prea lunga așteptare o copleși. Nici mirosul iernii nu reuși să  risipească mirosul lui. Privi în jurul ei, apoi și-o îndreptă spre ferestrele apartamentului, o îngrozi întunericul, ce-i zâmbea hâd.

Fără veste se repezi în parcarea unde-și mai făceau veacul câțiva taximetriști și se trezi comandând adresa hotelului.

Câteva clipe mai târziu ușile  liftului se-nchideau în spatele ei.

-         N-am cuvinte, n-am răspunsuri... am doar fularul tău și... pe mine.

Reacția lui Vlad se lăsă așteptată, câteva minute bune, minute mult prea apăsătoare pentru umerii fragili ai Iarinei.  Abia mai îndrăznea să respire dar nu-și dezlipi privirea din ochii lui, de parcă verdele acestora o hipnotizase.  Voia să-l vadă și să-l simtă, voia să nu uite nimic.

-         Iartă-mă! Un impuls nesăbuit m-a adus în pragul înserării tale. Ți-ai uitat fularul la mine, murmură ea ridicând mâna pentru a i-l da.

Dar realiză că erau prea mulți pași între ei și mâna ei prea mică pentru a acoperi distanța dintre ei. Abia atunci îndrăzni să facă un pas trecând peste pragul ce despărțea cele două spații.

Vlad, ajuns doar cu câteva minute înaintea ei, doar ce dezbrăcase paltonul. Se rezemase uimit de peretele din hol neîndrăznind nimic mai mult. Privirea i se aninase în timiditatea ochilor ei răscolind precum o umbră  fără nume, neliniștea de dincolo de storurile trase cu atâta grijă.

Cu toată experiența lui, se temea a pune un diagnostic. Avea nevoie de mai multă apropiere dar rămase țintuit locului, așteptând cu simțirile aciuate, confirmarea ce-ntârzia să se arate.

Doi pași mai mici, urmară primului și Vlad simți aroma iernii din părul ei.

Acum era rândul lui și măsurând cu precizie distanța rămasă între ei, se apropie preț de-un singur pas și aplecându-se  sărută buzele ce fremătau a dorință mută de nedumerire. Delicată și tandră ca o adiere, atingerea lor îl înfioră. Știa ce va urma și-și recăpătă siguranța. Femeia din fața lui și-o dorea, citise asta în privirea ei, în mâinile delicate care-i îmbrățișau chipul.

Când o trase mai aproape de el, auzi ca prin vis zgomotul ușii trântite în spatele ei. Dădu să mai spună ceva, dar ea-l opri.

-         Nu mai vreau  cuvinte. Vreau doar să te simt, vreau doar să te cunosc, vreau să fac dragoste cu tine! și încrezătoare i se abandonă în brațe.

Pielea ei aștepta murmurul mângăierilor lui, și-l dorea și fremăta surprinsă că nimic nu-i părea străin. În gândul ei era atâta liniște de parcă toate anotimpurile se uniformizaseră. În venele ei, un clocot tandru se năștea și cu  fiecare nou  sărut devenea tot mai intens. Ca un respiro, clipea des umplându-și plămânii cu mult aer, speriată  de vălvătaia senzațiilor ce-o invadau covârșitor. Toate visele evadate din temnița atâtor așteptări se preschimbaseră subit în foc.  Își simțea trupul arzând. Îl dorea aproape dureros și-i era rușine că Vlad mustăcea de plăcere, intuindu-i ardoarea. Încerca, dar nu-și putea gestiona trăirile. Uitase cum e să dorești atât de intens.

Vlad o dezbraca tandru, încetind voit fiecare gest deși își simțea dorința sfrelindu-i măruntaiele. Voia s-o cunoască înainte de a face dragoste cu ea.  O simțea ca o frunză tremurând în bătaia vântului și se temea că repeziciunea vreunui gest sau neatenția unei atingeri ar fi putut s-o sfărâme.

Poate pentru ea, era ,deocamdată, doar un alt joc al trupurilor, dar pentru el, nu! Ea...  era femeia iubită, femeia copil, femeia adolescentă, la care tânjise și visase.  

Uitase de iluziile tinereții, acum, când maturitatea îi oferea împlinirea la care, aproape renunțase să mai spere și totuși undeva în adâncul lui  o străfulgerare de gând îi tachina bucuria. O simțea vie, adevărată în brațele lui, răspundea cu patimă sărutărilor lui, îndrăznind mici pași parcă pentru a-l grăbi și-și alungă temerile, rușinându-se pentru slăbiciunea nefirească.

Acum, aici, Iarina îi dăruia săruturile ei, se abandona mângăierilor lui, se iubeau descoperindu-se bărbat și femeie, pășeau înlănțuiți pe aceeași cale stelară în vreme ce lumina Lunii le arginta trupurile înfierbântate.

-         Să fie doar o banală întâmplare? rosti el după ce respirația li se  uniformiză, în aceeași bătaie.

-         Atât de banală, că mă tem să deschid ochii,Vlad. Nu mă mai privi atât de cercetător, protestă ea, încercând să-și acopere nuditatea de privirile lui, încă hulpave. Nu-s o pacientă venită la control, chicoti ea luptându-se cu el pentru un colț din pledul ce acoperea patul.

-         Dar pot să-ți sorb și ultimul strop de  parfum? rosti el afundându-și capul în părul ei, răvășit și împrăștiat pe-un colț de pernă. Vreau să mi-l imprim în piele, să te simt numai a mea. Știi, de când te doresc? Știi că mă tem să plec? Că mă-ngrozesc de diminețile  ce vor urma,  distanța și trenul care trebuie să-l iau? Știi că, pentru tine aș renunța la tot? Sunt lângă tine și deja mi-e dor de tine.

-         Și eu mă tem, Vlad. Parc-aș trăi un vis de iarnă. Privește, fulgii s-au îndesit și se holbează curioși prin fereastra camerei tale. I-a uimit indecența șoaptelor noastre. Ce-ai făcut cu fata cuminte ce ți-a bătut în ușă?!

-         Am făcut-o femeia mea... și... nu clipi nevinovat! o amenință el mușcând-o ușor de umăr. Am intuit de mult, că în spatele privirii și gesturilor tale blajine stă un vulcan, ce și-a așteptat clipa de-a erupe.

-          La cât ai tren? Mă lași să te conduc la gară? schimbă ea subiectul jenată de ardoarea cu care Vlad îi fixa sânii.

-         Nu! Te duc acasă, n-aș putea pleca fără să te știu în siguranță. Mai am două ore, dacă scad ocolul necesar pentru a te lăsa pe tine acasă și minutele  unui simplu duș.

-         Dormi, Vlad. Promit să te trezesc la timp. Stau cuminte, nici n-o să mă simți că-s aici, șopti ea pitindu-se în moliciunea așternutului de mătase.

-         Glumești, Iarina. Aș fi cel mai mare idiot să-mi petrec următoarele două ore dormind deși-mi doresc o dimineață în care trupul meu să se trezească învelit doar în părul tău. O dimineață cu zâmbetul tău, cu nările fremătând de parfumul tău... Te iubesc, Iarina. Te iubesc și te doresc femeie!

Iarina se răsuci stângace. În colțul ochiului îi tremura o lacrimă, la streașina privirii sale zărise un bărbat îndrăgostit, un bărbat pe care-l dorise dar căruia nu știa dacă-i va răspunde vreodată cu aceleași silabe de alint. Trezise la viață femeia din ea și alese să i se dăruiască iar. Alungă lacrima nedumeririi și ca un nufăr alb înflori în palmele lui, alungând în liniștea nopții îndoielile.

Se strecură ca o felină în îmbrățișarea trupului lui și cu maturitatea femeii care știe ce vrea își dăruiră unul altuia clipe de vis.

Un piuit discret al telefonului și un ultim sărut. Destul de grăbiți, părăseau incinta hotelului îndemnând șoferul să caute drumul cel mai scurt.

-         Nu plec până nu văd o fereastră luminată, semn c-ai ajuns în casă.

-         Mă tratezi ca pe un copil.

-         Te-aș lua cu mine așa cum ești.

-         Nu pot, Vlad. Și nici nu mai suntem la vârsta micilor nebunii.

-         N-aș prea zice... după noaptea asta.

-         Răule. Nu-i frumos ce insinuezi.

-         Poate că nu, dar nu cunosc nimic mai sănătos.

-         Ești incorigibil!

-         Nu. Sunt turbat... de îndrăgostit. Acum doar moartea mă mai poate despărți de tine! Și apecându-se spre ea o sărută cu setea unui condamnat, ignorând privirile curioase ale șoferului.

Desprinsă din puternica îmbrățișare, Iarina, se simți  dezechilibrată. Aproape inumană această strângere, gândea, în vreme ce pasul i se tânguia domol încercând a-și regăsi siguranța. Ultimele lui cuvinte sunaseră ca un ultimatum, o amenințare sau doar i se păruse?!  

Urcă treptele în grabă știind că de aprinderea unei lumini în casă depindea plecarea lui. Odată intrată, aprinse lumina de la dormitorul ei, cea mai luminată fereastră a apartamentului. Contrar a ceea ce tocmai simțise, se apropie de fereastră. Știa că Vlad aștepta semnul ei, pentru a pleca.  Și îl făcu, avea nevoie ca el să plece, avea nevoie să-și limpezească gândurile, trăirile. Se lăsase târâtă în avalanșa pe care ea însăși o declanșase și fiecare manevră necontrolată putea deveni periculoasă.