Petale de ... ”Nu-mă-uita” (7)

Microbuzul opri și-n ultima stație, parcă oftând asemeni unui om bătrân tare obosit de truda zilnică. De aici urma să se retragă în garaj. Marga se pregăti de coborâre. Mâinile începură să-i tremure, neașteptat de tare. Cât își dorea să se poată calma. 

În spatele ei și blonda se chinuia să mai îndrepte ceva din machiajul devenit un dezastru, tot vociferând și boscorodind pe mușteriul care-l provocase. Privind în oglindă mai arunca câte un ochi și pe geam, probabil în căutarea cuiva care ar fi trebuit s-o aștepte.

Marga își luă bagajul, se mai întoarse o dată spre ea :

-       La revedere! rosti Marga,  către ea, în timp ce-și îndesa în poșetă cărticica ce rămăsese pe banca alăturată. I-ar fi părut tare rău, s-o uite. Era o carte veche citită și răscitită, fapt dovedit și de colțurile ei cam jerpelite. Își luă apoi bagajul și se îndreptă către ușă.

- Seara bună, salută scurt adresându-i-se șoferului și coborî.

- Asemenea domnișoară, se auzi în urma-i doar glasul șoferului.

Înserarea îmbrăcase așezarea în strai sumbru și cernit. Odată cu ea se așternuse și o perdea străvezie de ceață ce limitau puterea de orientare a Margăi. Ici acolo se mai auzea lătratul unui câine sau scârțâitul unei porți. 

Pășea, cercetând în jurul ei în căutarea unor repere cunoscute. Știa că din stație avea cam 200 de m până la casa Anemonei și mai știa că intrarea în curte era străjuită de un nuc. Dar oare mai era?! Își strânse gulerul pardesiului căci era destul de răcoare.  

Se opri în dreptul unei porți. Era liniște pe stradă, probabil înserarea și bruma de frig îi zoriseră pe fiecare să intre în căldura căminului propriu. 

Se uită în jurul ei destul de mirată. Din câte își mai amintea cam pe acolo era casa bunicii Anemonei. Mama Safta, Dumnezeu s-o ierte, că tare dragă îi mai fusese. Făcuse un accident vascular la puțin timp după decesul fiicei sale. Își mai revenise cât de cât dar pe neașteptate se instalase Alzheimer-ul, cumplită și urâtă boală! Aflase întâmplător povestea după moartea ei și tare o mai duruse.

 Privirea i se opri pe un nuc, masiv. Era atins bruma  toamnei dar avea încă destule frunze. Parcă înfruntând veșnicia acesta se înălța semeț dincolo de un gard revărsându-și coroana peste marginea lui. Ce adăpost minunat găseau în zilele toride, din verile copilăriei ei, la umbra falnicului nuc, pe micuța bancă. Câte povești de iubire și câte secrete auzise, de câte ori nu le primise între crengile lui, își vedea și acum palmele verzi de la scobitul nucilor, ce mult îi plăceau. 

Banca, micuța bancă de lemn cu un picior șubred, nu mai era. Fusese înlocuită de una masivă din fier forjat, elegantă și foarte modernă, dar care ei personal nu-i spunea nimic. Era doar o bancă, rezistentă, frumoasă. Și gardul era altul. Dispăruse bătrânul gard de  lemn, cel pe care chiar îl vopsise odată cu Anemona și bunica acesteia. Vopsit, mult spus, că ele mai mult mâzgăleau dar mama Safta le lăsa să se joace și rădea de poznele lor vesele. Ce dragă îi fusese mama Safta, avea blândețe în priviri și ce de povești știa. 

Acum masivul gard, un amestec de fier cu mult beton, sugera  răceală și intangibilitate, de parcă cei ce locuiau în spatele lui nu ar fi vrut să fie deranjați de nimeni. Fiind foarte înalt nu lăsa ca privirea trecătorului să pătrundă dincolo de el. ”Parc-ar fi zidul unei cetăți” gândi în sinea ei Marga și cu mâna tremurândă apăsa pe butonul interfonului ce trona la loc de cinste întregind modernitatea locului. După câteva clipe se auzi o voce de femeie:

- Da?

- Bună seara, sunt Marga.

- Intră, continuă vocea nu prea caldă ce răzbătea din difuzorul interfonului.

Un clinchet se auzi în dreptul porții semn că vocea de dincolo îi deschisese. Cu mâinile-i pe care le simțea umede și tremurânde, Marga împinse poarta pătrunzând astfel în incinta misterioasei cetăți. Căci asta zări dincolo de poartă un mic palat, o construcție masivă structurată pe două etaje. O casă modernă se înălța acum în locul casei bătrânești de odinioară, totul era schimbat. Pășind pe aleea pavată cu dale moderne de beton pașii Margăi răsunau straniu, nimic nu mai amintea de ce știa sau cunoscuse vreodata. 

Se îndreptă către ușa deschisă și luminată de un minuscul neon.

- Bună seara, repetă Marga și întinse mâna spre femeia ce-o aștepta în prag. Nu-i trebui mult s-o recunoască era Florica, mătușa Anemonei, sora mamei acesteia. N-o uitase niciodată! O iertase de mult dar, de uitat, n-o putuse uita. Se schimbase mult și ”nu în bine” concluzionă în sinea ei.

- Bună seara. Poftim, intră îi răspunse aceasta însă fără a-i întinde mâna. O să te conduc la Anemona, rosti în continuare destul de sec.

- Mulțumesc frumos, cum se simte? 

- O să vezi și singură, veni răspunsul scurt al acesteia semn că dialog între ele două nu prea va exista.

Marga se conformă tăcută, poate și pentru că sentimentul de antipatie era reciproc. Da, femeia din fața sa nu-i era dragă, nu-i fusese de fapt niciodată nici în copilărie, n-o agrease prea tare. Era sora mamei Anemonei dar era total diferită de aceasta, un nord și-un sud tot ar fi avut ceva comun dar cele două surori, nu. Mama Anemonei, Lucia, fusese un înger de femeie, veselă, bună, caldă, mereu cu zâmbetul pe față, mereu c-o vorbă de bine. Râdea mult, se bucura din orice, plângea ușor era foarte sensibilă. Fusese profesoară de muzică, cânta fenomenal la pian, iar din când în când cocheta cu scena muzicii ușoare. Era o frumusețe stranie, cu fața albă, un păr lung negru și ondulat ce-i trecea cu mult peste fund,  pășea parcă plutea. Avea un corp de silfidă și când vorbea te țintuia cu privirea celor  doi ochi mari, negri  din care răzbăteau multă căldură.

Femeia din fața ei nu, era masivă, corporală, cu o privire îngâmfată și iscoditoare. Era opusul Luciei, uneori, copil fiind Marga se aștepta să audă vreo poveste misterioasă din care să descopere că cele două nici nu erau surori, căci Lucia da, semăna cu mama Safta ca două picături de apă, dar Florica  nu. Era mai mare ca Lucia cu ceva ani. Nu știa câți dar își aducea aminte că mereu făcuse pe autoritara.  Înțelegătoare, Lucia mereu lăsase de la ea. ”E sora mea mai mare, așa e ea, iar eu o iubesc” era replica Luciei cu care încheiau discuțiile pe care le mai aveau cu părinții ei când se mai întîlneau la jocul de sâmbătă seara de rummy și când tatăl Anemonei se mai plângea de autoritatea și răutatea cumnatei sale.

Brusc femeia din fața ei se opri în dreptul unei uși.

- Aici sunt camerele Anemonei. Intră te așteaptă, știe că ai ajuns… și fără alt cuvânt își urmă drumul.

Lăsată singură în fața unei uși închise, Marga ciocăni ușor. Acum înțelesese definitiv că nu era binevenită în această casă. ”Asta e!” gândi în sinea ei, în timp ce deschidea ușa.

- Intră Marga, se auzi de undeva dintr-o cameră vocea Anemonei, imediat în dreapta, e dormitorul meu.

Se afla într-un mic living. Locul către care o îndrepta prietena sa era una din cele trei uși care dădeau în acel living. Își lăsă micuța geantă de voiaj  pe un fotoliu, se dezbrăcă de pardesiu și se îndreptă spre camera Anemonei. 

O lumină semiobscură răzbătea din acea cameră. În mijlocul unui pat mare printre albul lenjeriilor se zărea chipul și trupul prietenei sale. Ar fi vrut să fie tare dar era imposibil și  fără să vrea lacrimile ce-i împăienjeniseră ochii îi invadară acum fața. 

Stătea ca împietrită în mijlocul camerei, amuțise nu știa la ce se așteptase, dar priveliștea ce i se deschidea în fața ochilor depășea cu mult orice și-ar fi putut imagina. 

Se scutură imediat, încercând să-și șteargă lacrimile ce izvorau tăcute dar de neoprit. Șocul era atât de mare că era peste puterile ei să mascheze ceva, încercând un zâmbet.

- Sunt sexi… știu. M-am străduit mult să te impresionez și văd c-am reușit, încercă Anemona  o glumă care sparse monumentala tăcere, destul de apăsătoare. Îmi pare rău că n-am și muzică pe măsură draga mea, că lumina e exact ce trebuie, continuă acesta afișând un zâmbet. Poți să te apropii să mă îmbrățișezi, sunt pe moarte, dar nu-s contagioasă, adăugă cu o urmă de zâmbet pe față peste care se înnodau tăcute șiruri de lacrimi, probabil adunate de-a lungul timpului.

- Vai, Anemona, cum poți vorbi așa, reacționă într-un final Marga și  apropiindu-se de prietena sa, se pierdură într-o îmbrățișare prelungă. 

O îmbrățișare ce mocnise în sufletul lor de ani și ani de zile. Simțea trupul firav al prietenei sale cu brațul drept conectat la un perfuzor ce-și picura conținutul  în sângele acesteia, ritmic asemenea ticăitului unui ceasornic.

- Ce bine că ai venit Marga! Știu că nu merit am realizat de mult că nu ți-am meritat niciodată prietenia...

- Ce spui tu acolo, o întrerupse Marga.

- Lasă-mă să termin, trebuie să spun tot ce am strâns în mine atâția ani. Trebuie Marga! Crede-mă ești ființa în fața căreia am greșit atât de mult că probabil n-o să mă poți ierta vreodată, eu sigur nu mă pot ierta.

- Nu vorbi așa, tu ești Anemona mea. Să lăsăm ce-a fost, a trecut și-mi pare rău, da, că am fost departe una de alta…dar poate așa a fost să fie. Te iubesc, că te voi iubi mereu, surioara mea. E tardiv să mai discutăm de trecut, nimeni nu mai poate schimba nimic, hai să vorbim de prezent.

- Prezent, da! Știu că ai suflet bun, vezi asta ne-a deosebit mereu pe noi…. bunătatea, parcă tu ai fi moștenit-o de la mama mea. Era ca tine. Ierta orice, blândă, bună înțelegătoare, un înger cu chip de om. Așa ești și tu Marga, deși n-am vorbit atâția ani m-am rugat pentru tine, nu te-am putut urî orice mi-ar fi spus oricine. Te-am urmărit din umbră sunt la curent cu tot cu studiile tale, cu masterul pe care tocmai l-ai terminat la Paris. Am fost așa de mândră de bursa ce ți-a fost oferită! Și poate n-o să crezi dar m-am bucurat pentru tine, pentru fiecare reușită a ta, ți-am văzut picturile, expoziția ta de acum doi ani a fost minunată. Am pășit cu teamă în sală numai după ce m-am asigurat că nu mai ești. Am avut acceptul mătușii tale. Am îndrăznit s-o sun,  și deși aș fi meritat un refuz am fost bine primită, am plâns mult. În multe din tablouri era tristețe Marga, tristețe pe care știam că eu ți-o provocasem. Erau peisajele copilăriei noastre, eram noi, era trecutul nostru minunat, redat cu lumina sufletului tău călduros. Am cumpărat atunci un tablou… Privește-l! E la loc de cinste, mi l-am pus în fața ochilor și vreau să mor privindu-l.

Marga era blocată. Asculta și nu-i venea a crede, fusese convinsă că prietena sa o uitase sau mai bine zis că  o urâse în  tot acest timp. 

Se întoarse și privi tabloul. Da! Îl știa, era tabloul ei de suflet. Plânsese mult când aflase că  s-a vândut. Era singurul tablou expus, pe care nu voia să-l vândă. Dar prinsă în febra treburilor  cu expoziția, uitase să spună organizatorilor. De altfel, nici nu se gândise vreodată că i-ar fi cumpărat cineva autoportretul.  

Încercase să anuleze vânzarea, încercase să ia legătura personal cu misteriosul cumpărător dar nu reușise, întreaga tranzacție se desfășurase printr-o agenție. Primise un ordin de plată în schimbul unei fărâme din sufletul ei, căci da, tabloul era un autoportret, singurul pe care-l făcuse vreodată. 

Mult timp și-a imaginat tabloul zăcând pe un perete oarecare din casa vreunui snob îmbogățit după revoluție. Mult timp s-a întrebat de ce l-ar fi cumpărat careva. Avea tablouri mult mai bune, care ar fi înfrumusețat interiorul unei camere. De ce să-și dorească cineva portretul ei? A fost un mister atâția ani pentru ea. Acum totul avea sens, totul căpăta răspuns, fusese Anemona. 

Fusese alături de prietena sa în tot acest timp și nu știuse. Era bucuroasă, era tristă nici nu mai știa ce stări o încercau. Ar fi vrut să țipe, să strige așa de tare o durea nedreptatea. 

Trăise atâția ani cu dor de prietena sa, sperase la un semn din partea sa.

De ce nu venise, de ce nu-i răspunsese, era atât de bulversată?!

Ar fi vrut să ceară explicații dar privind chipul străveziu al prietenei sale pe care se scurgeau în tăcere șiroaie de lacrimi nu putu decât s-o îmbrățișeze. Ce bine era, lângă Anemona!

Se descălță și se băgă în pat lângă ea. Erau din nou în același pat, o ținea de mână pe prietena sa și tăceau. Era o tăcere vorbită căci simțea că abia acum sufletele lor își vorbeau, cu adevărat. Îi simțea căldura palmei în mâna sa, îi simțea inima bătând la unison cu a ei. Era atât de slabă Anemona, era o umbră, dar era încă vie și poate că nu era totul pierdut, răsări un gând în mintea Magdei, în timp ce ștergea lacrimile de pe fața Anemonei.

va urma...