Răpusă de intensitatea emoțiilor Anemona adormi. Marga o privea în tăcere. Cât de schimbată o regăsise. Doamne! Zece ani, o viață de om! Se despărțise de o puștoaică frumoasă, plină de viață pusă mereu pe șotii. Prietena ei era veselia întruchipată! ”Nu știu să fiu serioasă, nu vreau să fiu serioasă” era laitmotivul Anemonei. ”Râzi, c-om avea timp să fim serioase toată viața” spunea adesea cu ochii căutând și scormonind împrejurimile în timp ce mintea-i cocea o nouă năzdrăvănie. Învățase s-o recunoască după zâmbetul ”nevinovat”ce-i înflorea în colțul gurii și după sclipirea specială a ochilor, știa când urma cuvântul ”motor” dar niciodată nu știa la ce anume să se aștepte.
Anemona, își dorise să se facă actriță. Moștenise vocea superbă a mamei sale, cânta minunat. De multe ori încropiseră o scenă pe care își exersa talentul iar Marga îi era pe rând sufleor, decor sau fidel spectator. Se trezi zâmbind la amintirea unui moment. Într-una din reprezentanții Anemona îl juca pe năstrușnicul Păcală, care aflat la umbra unui copac aștepta împlinirea proverbului ”pici pară mălăiață….” Logic ea, Marga, trebuia să fie acel copac… și nu oricum, ci unul plin cu roade. Doamne, de unde răsărise acea imagine?! Realiză că în urma blocajului emoțional suferit, multe din amintirile ei se estompaseră. Se simțea adeseori asemeni unei cărţi, plină de cuvinte dar cu filele netăiate. Se bucura enorm când îi reveneau amintiri și le savura cu bucuria nou-născutului. ”La Teatrul de Revistă sau la cel de Comedie” acolo e viitorul meu, spunea Anemona încă din acele vremuri, interpretând și imitând marii comici ai vremii. Nu-și aducea aminte de ea plângând. Chiar și când se rănea avea puterea să zâmbească. Era o zgâtie de fată, se cățăra pe toate gardurile, se agăța de toți copacii ce-i ieșeau în cale; cădea se ridica și frecând locul care de cele mai multe ori sângera spunea ”las' că-mi trece până mă mărit” și-o lua de la capăt. Era un ”Nică a lui Ștefan a Petrii” în varianta feminină iar B. deveniseră un fel de Humulești lipsindu-i doar ”Ozana cea frumos curgătoare”. Tot gândind și privind-o îşi dădu seama că nu știa nimic despre prietena sa. Așadar mătușa ei vorbise cu Anemona. Nu-i spusese nimic, niciodată. Ea Marga, era singura care mai pomenea numele Anemonei în casă, în rest nimeni, de parcă nici n-ar fi existat. Nu i se interzise niciodată să vorbească de ea, dar nu primise, nici un răspuns de la nimeni la toate întrebările ei. Nu știa nimic dar nimic despre ea… ce școală terminase, dăduse sau nu la facultate, o terminase... ? Fusese izolată de ea! Abia acum realiză că discret dar consecvent rudele ei tăiaseră toate firele ce duceau către prietena sa. Nu, nu le putea condamna! Își amintea de consultul psihiatrilor, de orele la psiholog, încercând s-o vindece de trauma ce încă-i acoperea multe din amintiri, un văl sumbru ce se așternuse în acea zi și încă persista îngrămădind în el cei mai frumoși ani din viață. Pe cine să învinovățească? Exista oare un vinovat? Da, poate că tatăl ei… Cumplitul accident declanșase totul dar nu-și putea învinovăți tatăl, nu pentru că n-ar fi putut fi obiectivă ci pentru că înțelesese că fusese doar un pion pe scena vieții ca ei toți de altminteri. Un actor grăbit care terminându-și rolul... îi veniră în minte cuvintele unui cântec superb al Laurei Stoica, una din preferatele ei, un alt înger urcat prea devreme la cer. Ușa se deschise ușor și Marga auzi voci șoptite. Ciuli cu atenție urechile, dar recunoscu doar vocea mătușii Anemonei.- Poftiți, se auzi aceasta și o siluetă se ivi în dreptul ușii.- Imediat, să mă spăl pe mâini. Vin direct de la spital, e plin de microbi și cu toate măsurile de precauție și mănușile ce le purtăm tot nu suntem feriți.- Da, așa e . Înțelegând ce va urma Marga, se dădu ușurel jos din pat. N-ar fi vrut ca mătușa Anemonei s-o găsească acolo, simțise de la intrarea în casă că nu era prea încântată de prezența ei. Se retrase într-un colț, pe un fotoliu, așteptând cuminte intrarea celor două femei. Privea tăcută în jurul ei. Ochii i se obișnuiseră cu semiîntunericul așa că, acum, putea distinge mai bine camera în care se afla. Era un amestec de modern și vechi, aranjată cu mult bun gust. Intuia mâna prietenei sale, pentru că, atât cât observase din coada ochiului, restul interioarelor pe lângă care trecuse erau pompoase, menite să epateze, ilustrând snobismul cui le gândise. Păreau reci și fără suflet. Cadrau bine cu expresia ”ultima modă” și atât. Camera în care se afla, nu. Recunoscuse încă de la intrare bătrânul scrin al mamei Safta și fotoliul pe care stătea ea, erau piese ”din vechea gardă”. Pe jos avea două covorașe de lână, nu le zărea motivele, dar ar fi putut jura că sunt din lada de zestre a aceleași bunici. Acum că pășise descălțată le simțise căldura atingerii. Lenjeria de pat era albă, dar ce atrăgea în mod deosebit era frumusețea dantelei. Fața de pernă avea o broderie splendidă ca și cearceaful care îmbrăca pilota. Bănuia că erau brodate de mâna harnică a mamei Safta, sigur ca zestre pentru nepoata ei. Avea și ea așa ceva pe un raft în șifonier lucrat de bunica ei. Îi erau atât de dragi încât era convinsă că se vor îngălbeni de trecerea timpului. Nu s-ar fi îndurat în veci să le poarte darămite să le spele și-ar fi pierdut din mirosul mâinilor bunicii.- Bună seara, auzi vocea persoanei care tocmai ce intrase. Ce face pacienta mea preferată? O să vă rog, doamna Tina, să aprindeți o lumină mai puternică, continuă acesta întorcându-se spre mătușa ce o urma îndeaproape.- Imediat. S-o trezim întâi, știți că nu suportă lumina puternică și aplecându-se spre Anemona o mângâie ușor pe obraz. Iubire, a venit doamna Eugenia pentru injecția de seară. Știu că nu-ți place dar trebuie să aprindem lumina. Abia acum rotindu-și ochii în cameră o descoperi pe Marga.- Cred că e mai bine să aștepți alături Marga, i se adresă scurt și tăios.- Da… binențeles, nici o problemă, răspunse aceasta și dădu să iasă din cameră.- Fii serioasă mătușă! Crezi că Marga nu mi-a mai văzut fundul, interveni Anemona, apostrofând-o nu înainte de a-i arunca și-o privire pe măsura cuvintelor. Stai liniștită Marga, nu durează mult. Să vă fac cunoștință: ea e Marga, ”surioara mea”, spuse aceasta privind către doamna Eugenia; iar doamna ici de față e îngerul meu păzitor... de pe pământ… C- o fi pe aici și cel din ceruri, o fi așteptând cuminte în umbră să mă ia ... Să mai aibă o țâră de răbdare că plec cu el, promit să nu-l trădez, mai am câte ceva de pus la loc, am o ordine de restabilit continuă acesta pe un ton glumeț dar sarcastic privind iar către mătușa ei.- Îmi pare bine să te cunosc domnișoară Marga, spuse femeia în alb zâmbind și întinzându-i mâna. Și mă bucur că arăți ca un om căci din descrierile Anemonei eram convinsă că ești un înger, adăugă aceasta făcându-i cu ochiul. Nu-i nevoie să spui nimic, te cunosc mai bine ca pe mine. De aproape șase luni de când mă întâlnesc cu Anemona, știu ce mâncare preferată ai, ce trăznăi ați făcut, știu că pictezi și oricum te-aș fi recunoscut din tablou, spuse arătând spre tablou. În zilele ei bune, turuie ca o morișcă despre una despre alta.Sincer când sunt prea obosită din cauza turelor de la spital, ea vede că nu-i mai răspund dar nu se lasă…. Marga în sus…Luciana în jos...ba chiar repetă și mă pune să-i confirm că am auzit...- Încântată de cunoștință, doamnă. Îmi pare rău că n-aveți timp să ascultați și varianta mea, că și eu pot turui la infinit despre Anemona, spuse Marga zâmbind și retrăgându-se cuminte în fotoliu pentru a o lăsa pe asistentă să-și facă treaba. Luciana…știa că așa, o chemase pe mama Anemonei. Dar nimeni nu-i spunea așa, toți o strigau Lucia. Despre cine să fie vorba oare? încolți o întrebare în mintea ei, dar o alungă rapid. Trecuseră atâția ani… câte nu se puteau schimba. Se pierdu iar în visare, se visa copil alegând de mână cu prietena sa pe coamele și văile de prin împrejurimi.- Marga…Marga.. auzi, la un moment, ca prin ceață. Pe unde-ți zburdă mintea, strig de câteva minute la tine. Am rugat-o pe mătușa să-ți pregătească patul în camera alăturată, să-ți aducă și ceva de mâncare. Nici nu mi-am dat seama că vii de la drum și ți-o fi sete, foame. O să ți le aducă în camera ta. Noapte bună, draga mea! Sunt cam obosită, nu știu și nici nu mai îmi pasă ce tot bagă ăștia în mine, cert e că după înjecție mă ia un somn teribil. Sigur mă droghează, culmea și toată viața ni se spune că drogurile sunt nocive...b-la, b-la... dar vezi ridicolul dacă nu ești tentat să încerci singur, la un moment dat ți le recomandă ei, continuă Anemona cu ochii întredeschiși. Se retrase ușor în camera indicată, unde deja o așteptau, o tavă cu o gustare și un vas cu apă rece. Nu-i era foame dar se bucură că le găsise pentru simplul fapt că o scutea să mai dea ochi cu nesuferita de mătușă. Ciuguli ceva, mai mult din respect pentru gazde și cum într-adevăr se simțea obosită stinse lumina și se băgă în pat. Se foi mult până adormi. Mii de gânduri și de întrebări o împresurau. La un moment dat, deschise ochii. La Anemona era lumina și se auzeau voci. Recunoscu timbrul Tinei și undeva pierdut pe cel al prietenei sale….părea ecoul unei șoapte. Totul dură câteva secunde și liniștea se reașternu. Doar un oftat prelung se mai auzea din când în când. Închise ochii gândindu-se la prietena ei. Abia spre dimineață mai reuși să adoarmă. Scârțâitul unei uși și lumina blândă a unei noi dimineți ce se strecura cu timiditate printre jaluzele o treziră. Nu dormise prea mult, dar se simțea mai liniștită. Multe din întrebările și temerile ce o necăjeau se pitiseră după draperia sufletului, cea în care deseori își învelea tăcerile. Realizase că sfârșitul Anemonei era real și poate mai rapid decât și-ar fi putut imagina. Nu-și mai dorea decât să fie cât mai mult timp împreună. După câteva minute în care se ocupase de ea, bătea deja la ușa camerei Anemonei. - Intră, auzi ea vocea acesteia. Bună dimineața, te-ai odihnit măcar un pic? întrebă mai mult în șoaptă.- Bună dimineața, da... am dormit cât se putea de bine! Tu cum te simți?-Numai bună să-mi pun poantele și imediat începem seria de piruete! glumi Anemona, făcându-i cu ochiul. Mi-e rău, tare rău dar nu rezolv nimic gândindu-mă și sincer n-am timp de fleacuri . Simt că timpul meu se duce și am atâtea de rezolvat. Nu pot pleca din lumea asta până nu las totul la punct. N-o să te mint că multe depind de tine. Nu merit nimic din ce-o să-ți cer dar nu am altă soluție. Și-apoi nu mă dezmint nici la final de reprezentație, rămân aceeași egoistă.- Nu vorbi așa! Niciodată n-ai fost egoistă! Sarcastică și pusă pe glumă, da! Niciodată nu se putea plictisi omul cu tine, zvăpăiata mea dragă, o contrazise zâmbind Marga.- Da, da…știu eu mai bine! Acum o să te rog pe tine să mergi la bucătărie, o găsești tu undeva în labirintul ăsta de casă, să mănânci ceva și pune și de două cafele. Azi vreau să-mi beau cafeaua cu tine pe terasă, avem multe de vorbit. Mătușica nu-i acasă momentan, deci putem pune de-o șuetă. Ce zici?! Între timp eu o să mă îmbrac dar va trebui să vii să mă ajuți, sunt o alintată și nu pot coborî scările singură, continuă aceasta obișnuitul haz de necaz.va urma...
Anemona, își dorise să se facă actriță. Moștenise vocea superbă a mamei sale, cânta minunat. De multe ori încropiseră o scenă pe care își exersa talentul iar Marga îi era pe rând sufleor, decor sau fidel spectator. Se trezi zâmbind la amintirea unui moment. Într-una din reprezentanții Anemona îl juca pe năstrușnicul Păcală, care aflat la umbra unui copac aștepta împlinirea proverbului ”pici pară mălăiață….” Logic ea, Marga, trebuia să fie acel copac… și nu oricum, ci unul plin cu roade. Doamne, de unde răsărise acea imagine?! Realiză că în urma blocajului emoțional suferit, multe din amintirile ei se estompaseră. Se simțea adeseori asemeni unei cărţi, plină de cuvinte dar cu filele netăiate. Se bucura enorm când îi reveneau amintiri și le savura cu bucuria nou-născutului. ”La Teatrul de Revistă sau la cel de Comedie” acolo e viitorul meu, spunea Anemona încă din acele vremuri, interpretând și imitând marii comici ai vremii. Nu-și aducea aminte de ea plângând. Chiar și când se rănea avea puterea să zâmbească. Era o zgâtie de fată, se cățăra pe toate gardurile, se agăța de toți copacii ce-i ieșeau în cale; cădea se ridica și frecând locul care de cele mai multe ori sângera spunea ”las' că-mi trece până mă mărit” și-o lua de la capăt. Era un ”Nică a lui Ștefan a Petrii” în varianta feminină iar B. deveniseră un fel de Humulești lipsindu-i doar ”Ozana cea frumos curgătoare”. Tot gândind și privind-o îşi dădu seama că nu știa nimic despre prietena sa. Așadar mătușa ei vorbise cu Anemona. Nu-i spusese nimic, niciodată. Ea Marga, era singura care mai pomenea numele Anemonei în casă, în rest nimeni, de parcă nici n-ar fi existat. Nu i se interzise niciodată să vorbească de ea, dar nu primise, nici un răspuns de la nimeni la toate întrebările ei. Nu știa nimic dar nimic despre ea… ce școală terminase, dăduse sau nu la facultate, o terminase... ? Fusese izolată de ea! Abia acum realiză că discret dar consecvent rudele ei tăiaseră toate firele ce duceau către prietena sa. Nu, nu le putea condamna! Își amintea de consultul psihiatrilor, de orele la psiholog, încercând s-o vindece de trauma ce încă-i acoperea multe din amintiri, un văl sumbru ce se așternuse în acea zi și încă persista îngrămădind în el cei mai frumoși ani din viață. Pe cine să învinovățească? Exista oare un vinovat? Da, poate că tatăl ei… Cumplitul accident declanșase totul dar nu-și putea învinovăți tatăl, nu pentru că n-ar fi putut fi obiectivă ci pentru că înțelesese că fusese doar un pion pe scena vieții ca ei toți de altminteri. Un actor grăbit care terminându-și rolul... îi veniră în minte cuvintele unui cântec superb al Laurei Stoica, una din preferatele ei, un alt înger urcat prea devreme la cer. Ușa se deschise ușor și Marga auzi voci șoptite. Ciuli cu atenție urechile, dar recunoscu doar vocea mătușii Anemonei.- Poftiți, se auzi aceasta și o siluetă se ivi în dreptul ușii.- Imediat, să mă spăl pe mâini. Vin direct de la spital, e plin de microbi și cu toate măsurile de precauție și mănușile ce le purtăm tot nu suntem feriți.- Da, așa e . Înțelegând ce va urma Marga, se dădu ușurel jos din pat. N-ar fi vrut ca mătușa Anemonei s-o găsească acolo, simțise de la intrarea în casă că nu era prea încântată de prezența ei. Se retrase într-un colț, pe un fotoliu, așteptând cuminte intrarea celor două femei. Privea tăcută în jurul ei. Ochii i se obișnuiseră cu semiîntunericul așa că, acum, putea distinge mai bine camera în care se afla. Era un amestec de modern și vechi, aranjată cu mult bun gust. Intuia mâna prietenei sale, pentru că, atât cât observase din coada ochiului, restul interioarelor pe lângă care trecuse erau pompoase, menite să epateze, ilustrând snobismul cui le gândise. Păreau reci și fără suflet. Cadrau bine cu expresia ”ultima modă” și atât. Camera în care se afla, nu. Recunoscuse încă de la intrare bătrânul scrin al mamei Safta și fotoliul pe care stătea ea, erau piese ”din vechea gardă”. Pe jos avea două covorașe de lână, nu le zărea motivele, dar ar fi putut jura că sunt din lada de zestre a aceleași bunici. Acum că pășise descălțată le simțise căldura atingerii. Lenjeria de pat era albă, dar ce atrăgea în mod deosebit era frumusețea dantelei. Fața de pernă avea o broderie splendidă ca și cearceaful care îmbrăca pilota. Bănuia că erau brodate de mâna harnică a mamei Safta, sigur ca zestre pentru nepoata ei. Avea și ea așa ceva pe un raft în șifonier lucrat de bunica ei. Îi erau atât de dragi încât era convinsă că se vor îngălbeni de trecerea timpului. Nu s-ar fi îndurat în veci să le poarte darămite să le spele și-ar fi pierdut din mirosul mâinilor bunicii.- Bună seara, auzi vocea persoanei care tocmai ce intrase. Ce face pacienta mea preferată? O să vă rog, doamna Tina, să aprindeți o lumină mai puternică, continuă acesta întorcându-se spre mătușa ce o urma îndeaproape.- Imediat. S-o trezim întâi, știți că nu suportă lumina puternică și aplecându-se spre Anemona o mângâie ușor pe obraz. Iubire, a venit doamna Eugenia pentru injecția de seară. Știu că nu-ți place dar trebuie să aprindem lumina. Abia acum rotindu-și ochii în cameră o descoperi pe Marga.- Cred că e mai bine să aștepți alături Marga, i se adresă scurt și tăios.- Da… binențeles, nici o problemă, răspunse aceasta și dădu să iasă din cameră.- Fii serioasă mătușă! Crezi că Marga nu mi-a mai văzut fundul, interveni Anemona, apostrofând-o nu înainte de a-i arunca și-o privire pe măsura cuvintelor. Stai liniștită Marga, nu durează mult. Să vă fac cunoștință: ea e Marga, ”surioara mea”, spuse aceasta privind către doamna Eugenia; iar doamna ici de față e îngerul meu păzitor... de pe pământ… C- o fi pe aici și cel din ceruri, o fi așteptând cuminte în umbră să mă ia ... Să mai aibă o țâră de răbdare că plec cu el, promit să nu-l trădez, mai am câte ceva de pus la loc, am o ordine de restabilit continuă acesta pe un ton glumeț dar sarcastic privind iar către mătușa ei.- Îmi pare bine să te cunosc domnișoară Marga, spuse femeia în alb zâmbind și întinzându-i mâna. Și mă bucur că arăți ca un om căci din descrierile Anemonei eram convinsă că ești un înger, adăugă aceasta făcându-i cu ochiul. Nu-i nevoie să spui nimic, te cunosc mai bine ca pe mine. De aproape șase luni de când mă întâlnesc cu Anemona, știu ce mâncare preferată ai, ce trăznăi ați făcut, știu că pictezi și oricum te-aș fi recunoscut din tablou, spuse arătând spre tablou. În zilele ei bune, turuie ca o morișcă despre una despre alta.Sincer când sunt prea obosită din cauza turelor de la spital, ea vede că nu-i mai răspund dar nu se lasă…. Marga în sus…Luciana în jos...ba chiar repetă și mă pune să-i confirm că am auzit...- Încântată de cunoștință, doamnă. Îmi pare rău că n-aveți timp să ascultați și varianta mea, că și eu pot turui la infinit despre Anemona, spuse Marga zâmbind și retrăgându-se cuminte în fotoliu pentru a o lăsa pe asistentă să-și facă treaba. Luciana…știa că așa, o chemase pe mama Anemonei. Dar nimeni nu-i spunea așa, toți o strigau Lucia. Despre cine să fie vorba oare? încolți o întrebare în mintea ei, dar o alungă rapid. Trecuseră atâția ani… câte nu se puteau schimba. Se pierdu iar în visare, se visa copil alegând de mână cu prietena sa pe coamele și văile de prin împrejurimi.- Marga…Marga.. auzi, la un moment, ca prin ceață. Pe unde-ți zburdă mintea, strig de câteva minute la tine. Am rugat-o pe mătușa să-ți pregătească patul în camera alăturată, să-ți aducă și ceva de mâncare. Nici nu mi-am dat seama că vii de la drum și ți-o fi sete, foame. O să ți le aducă în camera ta. Noapte bună, draga mea! Sunt cam obosită, nu știu și nici nu mai îmi pasă ce tot bagă ăștia în mine, cert e că după înjecție mă ia un somn teribil. Sigur mă droghează, culmea și toată viața ni se spune că drogurile sunt nocive...b-la, b-la... dar vezi ridicolul dacă nu ești tentat să încerci singur, la un moment dat ți le recomandă ei, continuă Anemona cu ochii întredeschiși. Se retrase ușor în camera indicată, unde deja o așteptau, o tavă cu o gustare și un vas cu apă rece. Nu-i era foame dar se bucură că le găsise pentru simplul fapt că o scutea să mai dea ochi cu nesuferita de mătușă. Ciuguli ceva, mai mult din respect pentru gazde și cum într-adevăr se simțea obosită stinse lumina și se băgă în pat. Se foi mult până adormi. Mii de gânduri și de întrebări o împresurau. La un moment dat, deschise ochii. La Anemona era lumina și se auzeau voci. Recunoscu timbrul Tinei și undeva pierdut pe cel al prietenei sale….părea ecoul unei șoapte. Totul dură câteva secunde și liniștea se reașternu. Doar un oftat prelung se mai auzea din când în când. Închise ochii gândindu-se la prietena ei. Abia spre dimineață mai reuși să adoarmă. Scârțâitul unei uși și lumina blândă a unei noi dimineți ce se strecura cu timiditate printre jaluzele o treziră. Nu dormise prea mult, dar se simțea mai liniștită. Multe din întrebările și temerile ce o necăjeau se pitiseră după draperia sufletului, cea în care deseori își învelea tăcerile. Realizase că sfârșitul Anemonei era real și poate mai rapid decât și-ar fi putut imagina. Nu-și mai dorea decât să fie cât mai mult timp împreună. După câteva minute în care se ocupase de ea, bătea deja la ușa camerei Anemonei. - Intră, auzi ea vocea acesteia. Bună dimineața, te-ai odihnit măcar un pic? întrebă mai mult în șoaptă.- Bună dimineața, da... am dormit cât se putea de bine! Tu cum te simți?-Numai bună să-mi pun poantele și imediat începem seria de piruete! glumi Anemona, făcându-i cu ochiul. Mi-e rău, tare rău dar nu rezolv nimic gândindu-mă și sincer n-am timp de fleacuri . Simt că timpul meu se duce și am atâtea de rezolvat. Nu pot pleca din lumea asta până nu las totul la punct. N-o să te mint că multe depind de tine. Nu merit nimic din ce-o să-ți cer dar nu am altă soluție. Și-apoi nu mă dezmint nici la final de reprezentație, rămân aceeași egoistă.- Nu vorbi așa! Niciodată n-ai fost egoistă! Sarcastică și pusă pe glumă, da! Niciodată nu se putea plictisi omul cu tine, zvăpăiata mea dragă, o contrazise zâmbind Marga.- Da, da…știu eu mai bine! Acum o să te rog pe tine să mergi la bucătărie, o găsești tu undeva în labirintul ăsta de casă, să mănânci ceva și pune și de două cafele. Azi vreau să-mi beau cafeaua cu tine pe terasă, avem multe de vorbit. Mătușica nu-i acasă momentan, deci putem pune de-o șuetă. Ce zici?! Între timp eu o să mă îmbrac dar va trebui să vii să mă ajuți, sunt o alintată și nu pot coborî scările singură, continuă aceasta obișnuitul haz de necaz.va urma...
Fetele astea...Niste alintate.
RăspundețiȘtergereȘi e de rău?!
Ștergere