Odată cu târziul

     Mi-ai luat cuvintele în palmă cântărindu-le precum un precupeț dornic să obțină cel mai bun preț. Te-am privit nedumerită și cu toate că mă seca buza mușcată până la sânge nu te-am lăsat să  vezi cât sufăr. 

    Și când credeam că vor sfârși pe podea, le-ai despuiat de umbre, le-ai oglindit în lumină privind prin ele ca prin sticlă. 

    M-a durut privirea ta scormonitoare, trecea prin mine până dincolo de mine. M-am învelit cu brațele, cu părul și-am închis ochii.

  Simțeam cioburile prăvălindu-se și sunetul lor tânguindu-se... erau acolo într-o așteptare  dar a fost doar liniște. Ciudat de multă. Liniștea unui amurg, conștient de-o nouă primăvară.

    - Mă doare goliciunea mea, am oftat disperată.

    Un surâs, altfel decât toate cunoscute până atunci:

    - Ce nevoie ai de straie când ai atâta iubire?!

    Am ridicat ochii spre tine și te-am privind renunțând la cămașa de plumb. Am întins brațele cuminte și mai apoi te-am lăsat să mă închei la fiecare nasture. Nu mai eram goală, purtam pe mine indiferența ta.