Auzi soneria şi-şi şterse cuminte faţa. Ieşi din baie surâzând. Privi ceasul. Da, ea întârziase. Era ora la care lui Ştefan îi venea un copil la meditaţie. Deschise uşa şi după câteva amabilităţi schimbate cu părintele ce însoţea copilul îl preluă, conducându-l în bibliotecă.
- Ştefan, a venit Cosmin. Vă las, s-aveţi spor! i se adresase fără a-l privi, măcar. Şi parcă mânată de o grabă ieşi fără alte cuvinte.
Simţise privirea lui nedumerită, simţise cum o căuta dar era încă prea marcată spre a-l putea privi… şi prea obosită să-i zâmbească.
După câteva minute intra în bucătărie. Auzi acordurile tandre ale pianului şi închise ochii. Erau singurele momente ale zilei când nu-şi ura viaţa.
Aşa se îndrăgostise de Ştefan, o fascinaseră mâinile lui atingând clapele pianului. Habar n-avea ce piesă interpreta ştia doar că nicicând nu auzise ceva mai minunat. Ea nu avea nicio înclinație spre muzică, nici de cântat sub duş. Se străduise mama ei încercând să-i cultive și să-i dezvolte oareșce preocupări artistice dar fără prea mare succes. Iubea în schimb poezia și-o resimțea aidoma unei mângăieri. La poezie vibra, muzica o liniștea și-și amintea cu drag de clipele când mama ei le mai cânta câte ceva.
Pianul ce-l aveau în casă îl atingea doar când îl ştergea de praf. Dar astăzi învăţase să și înțeleagă muzica, nu doar s-o asculte, datorită lui Ştefan.
Muzica şi poezia lui Sorescu asta îi unise la început. Şi mai mult ca sigur inconştienţa celor 17 ani, ai ei. Se cunoscuseră la majoratul Ameliei, o fată extrem de frumoasă, pe atunci prietena fratelui ei.
Ştefan prieten şi coleg la conservator cu fratele Ameliei participase cedând insistenţeleor acestuia.
Ea la rândul ei, acceptase invitaţia căci şmechera Amelia apelase la un mic şi nevinovat şantaj. Ciudat e că plecase îndrăgostită de băiatul cu cele mai frumoase mâini, care era convinsă nici n-o remarcase.
Venită singură la petrecere, lâncezise aproape toată seara retrasă într-un colţ, frunzărind un album de artă, iar uneori ajutând gazda la servit. Nu avea prieten, pe vremea aceea pentru că învăţatul, respectiv admiterea la medicină erau prioritare dar şi pentru că ştiau că e sora lui Răzvan, căpitanul echipei de baschet. Se cam fereau bieţii băieţi de privirile ameninţătoare ale acestuia, chiar dacă cele mai multe erau în joacă, căci în ciuda staturii sale impunătoare Răzvan era cea mai blândă persoană. Era fratele ei, omul care niciodată n-o lăsase la greu, omul care-i acceptase toate deciziile fără s-o judece. Era umărul pe care ea se sprijinise.
Se reîntâlniră o săptămână mai târziu într-o librărie şi abia atunci simţise privirea lui Ştefan oprită asupra ei. Se fâstâcise şi bolborosise numai inepţii că mai tot drumul până acasă îşi vărsă nemulţumirea pe Blânda, căţeluşa ce-o însoţea. În zadar i se împleticea acesta printre picioare, doar, doar o căpăta un zâmbet sau măcar un surâs.
Trecuseră câteva săptămâni bune şi-o vară ce era pe sfârşite când la ştrandul oraşului dădu nas în nas cu Ştefan. Încercase să-l evite, urmărită încă de ecourile ultimei lor revederi, dar nu făcu decât să pice în acelaşi penibil, când el se opri în faţa ei:
- E o părere sau tu... chiar mă eviţi?!
- Eu… nu… nu, dar cuvintele i se opriră în gât.
- Voiam doar să te salut, nimic mai mult, şi răsucindu-se dispăru din faţa ei.
Privise câteva clipe în urma lui şi realiză că acum nu numai că-i păruse idioată, ceea ce probabil nu era o noutate pentru el dar fusese şi extrem de nepoliticoasă.
Îl zări întorcând capul după ea şi-i se trezi făcându-i semn. El se opri, aparent mirat, iar ea se apropie cu vinovăţia copilului prins cu minciuna.
- Iartă-mă, Ştefan. Habar n-am de ce în preajma ta mă comport aşa prosteşte. Voiam doar să evit încă un moment ridicol.
- Încă un moment ridicol?! N-ai fost niciodată ridicolă, Iarina. Hai să uităm toate câte s-au spus… sau nu, astăzi. Bună, Iarina! continuă el aplecându-se în dreptul ochilor ei, obligând-o astfel să-şi ridice privirea către el.
- Bună, Ştefan! veni şi replica ei încă nedumerită.
- Hai să-ţi fac cinste c-un suc... şi să vorbim câte ceva despre… Sorescu, continuă el apucând-o de mână, intuind gestul ei.
Şi adevărat, căci numai la auzul numelui poetului se aricise toată. De la el i se trăsese ridicolul penultimei lor conversaţii.
- Am glumit, chicoti jucăuş acesta. Lăsăm poeţii pe altădată, acum vorbim despre noi.
Iarina ridică paharul cu suc, privindu-l prin sticla colorată de lichidul roz. Nu-i era sete, dar cum nu ştia ce să spună prefera să bea. Trecuseră minute bune, terminase sucul şi încă tăceau.
- Fată, te caut de jumătate de oră, auzi în spatele ei vocea Teodorei. Am strâns prosoapele…eu plec, mai stai? Face spume Nadia p-acolo, am lăsat-o să ne păzească bagajele.
- Nu, merg şi eu răspunsese ca salvată de clopoţel.
Făcu prezentările pe scurt şi privi cu oarecare ciudă cum mâna Teodorei întârziase inexplicabil de mult în palma lui Ştefan, în timp ce cocheta fără pic de jenă cu el. Ştia că prietena şi colega ei avea o slăbiciune pentru bruneți iar Ştefan, nu era deloc de trecut cu vederea. Mai nonconformist, căutând printre pletele-i mereu dezordonate descopereai o privire curioasă, pătrunzătoare. Acum peste ani privirea lui nu mai era aceeași. De fapt nici nu-și mai aducea aminte de când nu se mai uitase în ochii lui.
Închise aragazul şi aruncând o ultimă privire mesei ce aştepta pregătită se aşeză în fotoliul ei favorit. Întinse mâna spre carte, aruncând un ochi şi spre ceas. Într-un sfert de oră termina şi Ştefan şi puteau mânca.
Se cuibări în fotoliu cu intenţia de a citi, dar se vede că aţipise căci deschizând brusc ochii îl zări pe Ştefan încercând să pună un pled pe ea.
- Şi Cosmin?
- A plecat acum zece minute. Iartă-mă că iar m-am lungit. Trebuia să mănânci.
- Mâncăm imediat, spuse sărind imediat din fotoliu.
Acoperind-o cu pledul mâna lui întârziase pe obrazul ei, atingându-i în trecere buzele întredeschise. Iarina se crispă, nu-i mai suporta atingerile. Involuntar îşi amintea noaptea accidentului, telefonul primit… graba… nedumerirea… şi se răcea instantaneu.
Chiar dacă el rămăsese în viață… ea murise atunci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu