Noelia (5)

Afară se desprimăvara frumos. Între ei, o mare de gânduri și-o aparentă liniște. Niciunul nu știa prea multe despre viața celuilalt din anii de distanță dintre ei. Cu siguranță fiecăruia îi ajunsese câte ceva la ureche dar ei doi nu discutaseră.

Invitația la nunta Taniei, o găsi revenită în capitală. Relația dintre ele două rămăsese una pur amicală. Nu-și făceau confidențe dar se bucurau de revedere sau de câte-un telefon. Prea multe nu aveau în comun, încet, încet, Tania devenea un nume în lumea creatorilor de modă.

Doamne, dacă ar fi văzut-o cum se îmbrăcase acum! zâmbi ea revenind în prezent.

-         Ești tăcută, nu glumă!

-         Scuze, Cosmin, ai spus ceva?

-  ”În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/ Un bătrân şi o bătrână/Două jucării stricate /Merg ţinându-se de mână...” , murmură el.

-         ”Orăşenii pe trotuare/ Par păpuşi automate, date jos din galantare.”veni și replica ei.

-         Parcă mai mult ca niciodată!

Discuția continuă lin și oarecum monoton. Amândoi își rătăciseră efervescența unor ani.

-         Știi de ce te sunasem, astăzi?

-         O să știu, dacă-mi vei spune.

-   M-am gândit să mă înscriu la un curs de dans dar nu pot fără parteneră. Și mă gândeam că poate ai vrea tu.

-         La dans? Tu vorbești serios, Cosmine? Ce-ți veni?

-         Muncesc prea mult, Noelia. Și mi se scurge viața printre degete.

-         Bine, bine, dar de ce dans?

-         Păi… de ce nu? Mereu mi-a plăcut să dansez, că nu-s un priceput e altceva. Din câte știu tu chiar dansat... spuse Cosmin, dar se opri  observând paloarea ivită brusc pe chipul Noeliei.  Ai vrea? continuă el. Și după o pauză jenantă scoase un pliant din buzunar.

-         Nu știu, chiar nu știu, rosti ea aproape mimând.

-         Plătesc eu cursul, Noelia. Am nevoie de asta, am nevoie de tine acolo cu mine!

Femeia strânse din dinți. Întreg trupul îi era un urlet. I-ar fi strigat: unde erai când eu aveam nevoie de tine?

-         De ce nu?! Am făcut noi lucruri mai tâmpite, dar un curs de dans?

-         Vorbești serios?!

-         Da! Când începem?

-         Poimâine.

-         Așa repede?

-         Începe seria, așa scrie în pliant. Uite aici și câteva motive pentru care merită să ne înscriem: arzi calorii, dansul făcut cu regularitate îți îmbunătățește sănătatea, îți dezvoltă vigoarea și forța, este un mod plăcut de a-ți face noi prieteni, te vei simți bine la petreceri și vei fi în centrul atenției, îți păstrează flexibilitatea, te scapă de stres… poate așa iți vei găsi jumătatea... și nu în ultimul rând, pentru că este distractiv!

-  Ultimul e cel care m-a convins, spuse Noelia, vrând să șteargă stinghereala dintre ei. Liftul e stricat de-o săptămână.  Zilnic, nouă etaje, nu-i puțin, la vârsta mea, se alintă ea.

-         Nu-mi aminti de lift. Îi sunt dator vecinului c-o cinste bună, amândoi îi suntem. Poate ieșim cu toții, într-o seară. Fac eu cinste, bugetaro!

-         Acum ai vorbit ca mama!

-         Chiar așa? Ce mai face d-na doctor?

-         Neschimbată.

-         Și-ntre voi?

-         Ne tolerăm. Nu pierde nicio ocazie să-mi reproșeze alegerea proastă. Nu m-a iertat și, probabil, n-o să mă ierte niciodată că nu i-am călcat pe urme.

-         Eu cred că e mândră de reușitele tale în sinea ei.

-         Mda. Am renunțat de mult să-i mai cerșesc afecțiunea. E mama, alta n-am. Cosmine, mergem? E destul de târziu și la cât am de corectat mă va prinde dimineața la masa de lucru. Nu mai spun că am și-un articol de trimis.

-         Apropo,  nu mi-ai spus nimic despre… revista, ziarul la care scrii.

-         Și nici n-o să-ți spun.

-         N-am găsit nimic semnat de tine.

Noelia surâse.

-         Secretoaso!

-         Curiosule! Eu te întreb ce faci la cabinet? Sau după…

-     Vinovați fără de vină! glumi el. Să urc cu tine? Sau te descurci să-ți nimerești ușa?

-         Râde hârb de oală spartă. Uiți că mi-ai călcat pe urme?

-         Cerșetori lipsiți de noroc! surâse el.

Se despărțiră după o îmbrățișară scurtă, deși amândoi simțeau nevoia de mai mult. Noelia s-ar fi lăsat să zacă în brațele lui, împletind din două tăceri una singură.

Pe la două dimineața stinse lampa de pe birou. Închizând și  ultimul caiet somnul care-o necăjise imediat după miezul nopții, dispăruse fără urmă. Își aruncă un pulover pe umeri și ieși în balcon.

Zăbovi în liniștea nopții minute bune. Își roti ochii pe cer, căutându-și steaua. Miliarde de stele moțăind cuminți pe umerii nopții.

”Destinul nostru nu este scris în stele, ci în noi înşine” are dreptate Shakespeare, reaprinse ea lampa de birou, tastând cu repeziciune. În mai puțin de o oră închise laptop-ul. Dădu send articolului fără să-l recitească. O simplă parcurgere fugitivă, atât. Se cunoștea. L-ar fi măcelărit și mereu ar fi găsit o altă exprimare, mai bună, mai elevată, până ce n-ar mai  rămas nimic din scânteia care-l născuse.

Se cuibări în pat. Nu-i păsa că somnul întârzia, era fericită. O încântaseră lucrările a trei eleve, o mulțumiseră altele câteva, articolul îl trimisese. Chiar și ideea cursului de dans o amuza. O zi începută prost nu se sfârșește mereu la fel!