Noelia (14)

În noaptea scursă nu prea dormise. Absența lui Dinu n-o mai  mirase, era forma lui de protest, chiar de pedeapsă. Se învățase să-l lase să-i treacă. În momentele de nesomn citise, visase cu ochii deschiși, tot aranjându-și, ba așternutul, ba prosopul în care-și împachetase gamba.  Se dezvelise, se învelise, mai toată noaptea un zbucium.

Se bucură când văzu prima geană de lumină a zilei, noaptea o obosise peste măsură. Micile zgomote venite din living erau dovada că Janet venise. Îi plăcea Janet, era volubilă, adora s-o privească păluind lucrurile, dereticând, toată acea foială de dimineață, drumurile între bucătărie și living, tot povestind despre ai ei. Acum, cu venirea nepoțelului, gura nu-i mai tăcea defel. Dinu îi făcuse daruri minunate pentru cel mic și-l văzuse privind cu încântare pozele de la botezul micuțului.

Își făcu dușul zăbovind îndelung și  după alte câteva minute traversa livingul spre bucătărie, nedumerită de liniștea așternută. Era cafea proaspăt făcută dar nici urmă de Janet sau de Dinu.

O bucura aroma cafelei, și poate că era mai bine că era singură, își spuse, strângând în palme cana plină ochi cu magica licoare. O lăsă pe măsuță doar cât porni muzica apoi se cuibăriră amândouă în canapeluța ce dădea spre terasă, acolo unde privirii nu trebuia să-i mai pui aripi, ci doar să-i temperezi zborul.

-         Hei, ce faci aici? Bună dimineața! salută Dinu, surâzând. Unde e Janet? Tu de ce te-ai trezit așa de dimineață?

Întoarse privirea spre el. Dinu, în halat de baie, intrase pe ușa apartamentului aducând cu el și-un ușor iz de tutun. Îl recunoscu, era al țigărilor Anei.

-         Cred că pe sus, am auzit-o trebăluind mai de dimineață.

-         Bine. Tu cum ai dormit? Ce-ți face piciorul?

-         E bine. Ți-am spus că a fost doar o banală întindere. Mai pleci?

-         Da. Și poate e mai bine că merg singur. Ai dreptate, vine sesiunea, ai multe pe cap, piciorul o fi mai bine, dar e mai sigur să nu-l forțezi. Zicea ceva  Ana, despre un centru SPA. 

-         Ana nu merge cu tine?

-         Nu. Ai cursuri astăzi? se așeză acesta lângă ea, luând-o în brațe.

Noelia murmură un da, urmat de alte precizări, deși era convinsă că nu-i spunea nimic ce nu știa. Nu-i displăcu îmbrățișarea lui, se lăsă învăluită în parfumul resimțit, ignorând ușorul iz venit la pachet. Își lăsă capul pe pieptul lui, moliciunea halatului, brațele lui puternice, savoare cafelei, muzica din cameră și  bătaia la unison a celor două inimi, un prim pas spre o zi perfectă. Îi simțea una dintre mâini plimbându-i-se prin păr. Nu-i spusese niciodată, dar adora acest alint.

Buna o alinta așa, erau adevărate clipe de răsfăț, acele momente. ”Tu, pisicuță în trup de om, ce te mai întinzi la mângâiat!” își aminti ea o frântură din zorii altor dimineți.

Când Dinu îi căută mâna, împleticindu-și degetele cu ale ei, Noelia tresări. Primul impuls fu să și-o retragă dar percepuse un tremur în gestul lui și asta o dezarmase. Dinu avea ciudățeniile lui  dar nu era lipsit de sensibilitate. Și-ar fi dorit să-l privească în ochi acum, în acest moment, să citească acolo despre acel tremur. Renunță. În secunda în care privirile lor s-ar fi întâlnit, el ar fi coborât scutul.

-         Privește, Dinu, ce flori superbe a cumpărat Janet! căută ea o ieșire din această ciudată nevoie de el. Niciodată n-a venit cu un buchet atât de frumos. Divine! continuă, întinzându-se după ele.

După o clipă de așteptare, Dinu se desprinse, se ridică și i le întinse.

-         Un buchet minunat, da! confirmă el, bucurându-se de bucuria ei.

Noelia își îngropase capul între ele, vrând, parcă, să le soarbă și catifelarea, nu numai parfumul.

-         De bagaje se ocupă Janet, o informă, la revenirea în cameră. Uitam...  Unde ți-e mașina?

-         O recuperez astăzi. A rămas la sala de repetiții. Stai liniștit, au pază în curte. Nu puteam conduce aseară.

-         Și cu ce-ai venit? Ar fi trebuit să mă suni.

-         M-a adus cineva din trupă.

-         Mă bucur c-ai ajuns cu bine. Să-i dai adresa Anei, va merge ea după mașină, nu-mi place să nu știu de lucrurile mele.

Dinu redevenise Dinu. Mereu dura atât de puțin.

Luă buchetul de flori în brațe, ascunzându-și iarăși chipul între culorile lui. Când se aplecase s-o sărute, Dinu zăbovise privind-o îndelung. Dincolo de surâsul lui, descoperise ceva ce-o nedumerise, ceva străin lui, o  umbră de îngrijorare. Deschise gura să spună ceva, dar o oprise c-un al doilea sărut, înfometat, ușor disperat, dar la fel de tandru.

-         Donșoara Noelia, v-ați trezit! o smulse dintre gânduri, vocea Janetei. Domnu Dinu e la duduia Ana, le-am făcut cafeaua și le-am dus-o acolo. Era cam țeapăn de spate, am părere că i-a fost cam frig pe canapea, astă noapte,  de-a tras ambele pleduri de pe fotolii, continuă în vreme ce aranja cele două pleduri.

-         Dinu a plecat, Janet.

-         Maică Precistă, acum vine și găsește bagajul nepregătit, donșoară.

-         Mă ocup eu de bagajul domnului.

-         Apoi, nu se poate să vă obosiți. Mi-a spus să am grijă să vă aduc totul la pat. Nu-i de glumă, să n-ajungeți să vă pună piciorul în gips! Domnu ține la mine, dar pentru dumneavoastră, donșoară, mă decapitează, știu eu bine!

Noelia izbucni în râs. Și ea știa foarte bine, pentru Janet ordinele domnului erau lege așa că nu insistă.

-         Bine, tu faci bagajul iar eu pun minunățiile acestea în vaze. Frumos buchet ai mai luat, Janet! Ai schimbat florăreasa? Că nu seamănă cu nimic din cele de până acum.

-         Eu?! De unde, Doamne iartă-mă, să iau eu așa minunăție de flori?! Buchetul era aici. Numai domnul putea lua așa ceva. Că tot dumnealui umplu și frigiderul cu prăjituri. Îs și din cele două, după care vă topiți dumneavoastră,  completă, depărtându-se.

Noelia privi buchetul. Uneori era atât de toantă!  Se ridică să-și ia telefonul, dar renunță. Ce să-i spună?! Era aiurea să-i mulțumească pentru ceva ce nu-i fusese oferit și aproape ridicol să-l felicite pentru cumpărarea unui buchet de flori, pentru care ea ridicase în slăvi pe altcineva.

Răsucit în fotoliul său, Dinu privea cerul după ce minute bune  țintuise telefonul. Sperase. Oftă, puse mâna pe el, strecurându-l în buzunar și ieși din birou. Când o sărutase, își dorise atât de mult s-o ia în brațe și să facă dragoste cu ea. Da, răspunsese sărutului dar nu-i simțise dorința, nu simțise și din partea ei focul care-l mistuia pe el. Ar fi putut-o face femeia lui,  o făcuse și altă dată, dar asta nu-l făcea bărbatul ei. Trebuia să schimbe asta, simțea că putea să-i câștige iubirea. Poate după ce avea să închidă și acest capitol din viața lui, această nouă ușă veche.

Închise ochii și-i redeschise imediat. Privirea îi devenise sticloasă. Pe Noelia și al ei parfum o lăsase dincolo, în adânc, ca să nu-l bulverseze. Era modul lui de a separa cele două lumi, astfel ca nimic din nefirescul  spre care pășea, să n-o atingă.

Plecarea lui Dinu era oare un semn?! gândi Noelia urcându-se în taxi. O frapă amabilitatea șoferului care observându-i pasul ușor șchiopătat coborî și-i deschise portiera. Îi zâmbi și-i mulțumi.

Nu privi în spate, nici nu era nevoie, era convinsă că Ana se afla dincolo de perdea. Se înființase la câteva minute după ce  terminase de aranjat florile.

-         Bună dimineața, Noelia! Cum te simți? Dinu mi-a spus despre accident.

-         Bună dimineața! Mulțumesc, sunt bine!

-         Superbe flori! Are gust Dinu! Și tu le-ai aranjat nemaipomenit de frumos. A plecat?

-         Da. Va reveni pe la zece.

-         Mă gândeam, ce-ar fi să-l conducem la aeroport?

-         Din partea mea, o poți face. Eu am cursuri, până pe la 12.

-         Și cu ce o să mergi? Dacă aveai mașina acasă, te duceam eu. Ați lămurit absența mașinii?

-         O să merg cu taxiul, răspunse ea ignorând restul. Mă scuzi, Ana, simte-te ca acasă, o poți ruga pe Janet să-ți pregătească micul dejun, dacă nu l-ai luat, eu o să merg să mă pregătesc de plecare.

Odată ieșită pe poarta imobilului, Noelia se simți eliberată. Dincolo de ziduri redevenea ea. Se lăsă învăluită în muzica ce inunda interiorul mașinii.  Poate că intențiile Anei față de ea erau bune, dar ceva îi spunea că dincolo de chipul frumos, dincolo de zâmbet erau multe umbre, iar ei îi erau de ajuns cele pe care le târa după ea. Își reaminti înfiorarea resimțită când, în timpul dialogului avut, Ana o luase de mână.

Urcă treptele facultății. Aici, mintea avea să-i fie ocupată și va lăsa deoparte toate aceste frământări. Cu amânările se descurca excelent.

Acasă, Dinu își verifica bagajul făcut de Janet.

-         Tare mult i-au plăcut florile, donșoarei Noelia. Uitați, ce frumos le-a aranjat! Dar, să-i treacă dumneaei prin cap că eu le-aș fi cumpărat?! Nostimă, donșoara Noelia!

-         Asta pentru că și tu cumperi flori la fel de frumoase, Janet! o perie, știind că astfel, acesteia, i se dezlega limba.

Și era adevărat.

-          De prăjituri nu s-a atins, dar i-am spus eu c-ați cumpărat tot galantarul. Nici n-a avut vreme. A ținut-o de vorbă duduia Ana, o grămadă, de parcă nu vedea că biata donșoară se grăbea. Dacă veneați, câteva minute mai devreme...

Da, îi părea rău, că nu venise mai devreme cu acele câteva minute, dar poate era mai bine așa.

-         Janet, te-ai mai gândit?

-         La ce, domnu Dinu?

-         La propunerea duduii Ana, cum îi spui tu! Plătește bine, să știi, mai bine decât nebunele, făcu el un semn către ”prietenele” de la etaj.

-         Buni banii, de ce să mint?! Dar nu pot renunța la doamnele mele. Ar muri fără mine. Iar duduia Ana e tare pretențioasă, am văzut eu. Și, drept să vă spun, mie  nu-mi plac oamenii care țin sub cheie toate ușile, iar duduia Ana își ține dormitorul închis.

-         De  unde știi?

-         Acum într-una dintre zile m-a rugat să-i cumpăr una, alta. Am cumpărat, că nu-mi cade mâna, și când am ciocănit să i le las, am auzit-o închizând dormitorul cu cheia și abia apoi deschizându-mi. Ei spuneți și dumneavoastră, dacă locuiește singură, de ce ține ușa închisă.

-         Prin urmare, răspunsul e nu? ignoră el restul.

-         Mai bine așa, domnu Dinu. Mulți ai, mulți cheltui, că banul e ochiul știu eu cui...

Noelia privi ceasul. Cursul era pe sfârșite. Nu reținuse nimic, nici nu încercase. Rugă pe una dintre conștiincioasele sale colege să-i trimită cursul prin mail.  La ora asta Dinu era în avion. Avea o săptămână doar a ei. În minte, înghesuit, răsuna și acum acel ultim reproș al lui Dinu: uiți că fără mine... . Cunoștea cuvintele lipsă.

-         Noelia! se auzi strigată.

Tresări și se răsuci uluită. La baza treptelor era într-adevăr Dinu. Se zori spre el, atentă la mișcarea piciorului cu gamba strânsă în fașa elastică.

-         Dinu! S-a întâmplat ceva? Nu aveai avion la prânz?

-         N-am putut pleca fără să vorbesc cu tine. Hai să bem o cafea, aici în apropiere.

Se lăsă luată de mână. Era neobișnuit pentru Dinu. Mereu își respectase angajamentele în afaceri, niciodată nu amânase o plecare.

-         Vrei să luăm mașina?

-         Dinu, chiar n-am nimic. Acum, de exemplu, resimt o simplă jenă dar nu-l forțez ca totul să dispară mai repede.

Intrară în cafenea.Dinu alese o masă mai retrasă. Noelia își comandă și două felii de tartă.

-         Tu nu vrei? Mi-e cam foame.

Tarta veni imediat spre încântarea ei. Și arăta nemaipomenit. Mușcă cu poftă.

-         Ia tu cealaltă felie! spuse ea cu gura plină.

-         Nu. Eu vreau... o gură, de la tine.

Se priviră și izbucniră în râs, Noelia având nevoie de un pahar cu apă ca să-și liniștească tusea.

-         De ce nu m-ai sunat? Puteam vorbi la telefon.

-         N-am vrut.

-         Te ascult! deveni ea serioasă.

Apariția cafelelor amână câteva secunde replica lui Dinu. Cei doi se priviră în tăcere.

-      Am intrat în aeroport și m-am pierdut în acel furnicar. Nu e prima oară, firește, dar e singura dată când m-am și simțit pierdut acolo, deși mi-era clară destinația. Nu m-am mai simțit de mult așa. Credeam c-am învățat să nu mă mai simt așa, c-am uitat acea stare, dar e imposibil să uiți ceea ce ești. Și vreau să știi ce sunt. Femeia, fetița, care m-a născut a fost molestată ani la rând de tatăl ei. Asta sunt eu!

Dinu rostise aproape în șoaptă ultimele cuvinte, dar ea simțise totul ca pe un urlet.  Își simțea timpanul vibrând, încă.

O privise în ochi tot acest timp. Ea fu cea care-i susținu cu greu privirea. Spre deosebire de el, ea n-avea puterea de a-i opri trecerea pin ea, de a coborî acel scut, poate și de aceea se simțea aruncată în mijlocul furtunii. O primă clipire și bolovanii atârnați de gene se prăvăliră în avalanșă.

-         Eu sunt cel care, fără tine, n-aș mai fi nimic, eu! continuă el nemișcat. Asta vreau să nu uiți, Noelia! Acum, du-te acasă! L-am rugat pe Fane să vină, te duce el, e în parcare.

-         Și tu?

-         Îmi urmez drumul. Mă întorc la aeroport. Și de astă dată mă urc în avion. Du-te, Noelia, du-te!

Erau amândoi în picioare dar niciunul nu schița niciun gest. Vru  să facă un prim pas dar se izbi de vocea lui redevenită metalică:

-         Prefer să mă disprețuiești decât să-ți fie milă. Nu mă face să regret, Noelia!

Renunță și se îndreptă spre ieșire. Cunoștea sentimentul și-i dădu dreptate. Și ea preferase orice, numai nu mila celor din jurul ei.

Urcată în mașină îi ceru lui Fane să încetinească, în dreptul ultimei ferestre. Un privitor oarecare ar fi zărit silueta unui bărbat care-și bea liniștit cafeaua, un bărbat frumos, puternic, în egală măsură de admirat și de invidiat.

Parcă simțind-o acesta întoarse capul. El mișcă vaporosul văl, ea coborî geamul. Se priviră până ce mașina lunecând, depăși fereastra.