Un petec de cer (22)

Cu toate strădaniile ei,  Iarina  se gâdila îngrozitor și-ntr-un târziu îl rugă să renunțe. Ștefan își retrase mâinile cuminte, dar încă zâmbea binedispus de râsul zglobiu al  acesteia.

- Mulțumesc pentru intenție dar vezi bine că ...

- Nu-i nimic, știam. Mereu ai avut această sensibilitate.

Iarina coborî de pe canapea, cu vădita intenție de a se retrage în camera ei.

- Mulțumesc pentru tot, Ștefan. Mi-a făcut tare bine seara. Și mă bucur pentru Jana și soțul ei. N-am avut curajul s-o spun doar mi-a trecut prin minte, dar mi-ar plăcea să le botezăm  pruncul.

- Ar fi nemaipomenit dar poate au pe altcineva. Sunt oameni frumoși, veseli... vor avea un copil reușit.

- Da. Se tachinează mult dar se iubesc la fel de mult. Și-au îndurat destule dezamăgiri, dar au găsit mereu putere unul în celălalt.

- Ți-e somn? o opri Ștefan, apucând-o de mână.

- Nu, Ștefan. Dar poate ești obosit.

- Mai stai, o rugă. Vrei să-ți mai cânt?

- Nu. E destul de târziu, să nu abuzăm de înțelegerea vecinilor.

- Spuneam mai devreme... începu el timid, că am o propunere de a preda din toamnă, dar nu pot lua o hotărâre fără tine... până nu aflu părerea ta.

Cum Ștefan nu-i dăduse drumul, Iarina acceptă și se așeză pe canapea.

- E cea mai bună veste! Normal că sunt de acord. De ce n-aș fi?! îl întrebă privindu-l uimită de scepticismul din vocea lui. Nici n-ai idee, de când aștept o asemenea veste! Dar de ce te simt îngândurat? Ce te reține? spuse căutându-i privirea pentru a înțelege ceea ce cuvintele întârziau să rostească.

Dar Ștefan parcă-și lipise ochii de covorul camerei.

Realizând că acesta mai avea nevoie de timp, Iarina se ridică și după câteva clipe reveni cu o tavă pe care se aflau  două căni de ceai din care se ridica aburul unui fir de mentă.

- Încă frige, rosti ca pentru ea.

Observând că privirea acestuia tot nu se ridicase își făcu de lucru cu telecomanda. Butonă câteva clipe, până ce-l auzi:

- În afara țării...  Ai merge cu mine?!

- Ce e în afara țării? se întoarse brusc spre el, icnind scurt, întrucât blestematul de cârcel se mutase în omoplat.

- Cred că tratezi prea superficial aceasta problemă de sănătate.

- Nu-i nimic grav, Ștefan.  Vrei să pleci din țară?!

- Întoarce-te, să te masez!

- Îmi trece, nu-i prima dată. Am un gel antiinflamator în cameră, o să mă dau la culcare.

- Adu-l, Iarina. Mi-e mai simplu s-o fac eu.

Iarina îl privi indecisă dar ignoră sinceritatea rugăminții citită în ochii lui. Nu avea decât un tricou pe ea și ca el să poată aplica gelul ar fi trebuit să-l dezbrace. Telefonul Janei o luase prin surprindere și-și trăsese pe ea o pereche de pantaloni de trening și acest tricou anchior. Nici măcar sutienul nu-l avea.

- Spune-mi, ce-i cu postul de care vorbeai, reveni ea la problema discutată. E în afara țării?!

- Măcar, permite-mi... așa... prin bluză.

Un val de roșeață în coloră obrajii când realiză că Ștefan îi intuise temerea și fără niciun cuvânt se răsuci cu spatele la el.

- E în Elveția. Un  fost coleg de facultate e directorul școlii. E o școală pentru cei  ca mine...  cu dizabilități. Pentru început am avea un apartament, la ultimul etaj al școlii. George... știi una dintre fetițele lui a suferit un accident la patru ani și așa s-a implicat. Și el și soția lui predau la această școală. Iar faptul că tu ai pregătire medicală... scuză-mă, deja merg prea departe, vorbesc fără să știu răspunsul tău.

Profitând de faptul că era cu spatele la el,  Iarina își lăsă cele câteva lacrimi să se prelingă liniștite. Recunoscu speranță, entuziasm în tonul lui Ștefan. Cât le așteptase!

- Nu trebuie să-mi răspunzi acum, continuă acesta, de parcă vorbea pentru el. Avem vreme până la vară.

Fiecare atingere era dureroasă și fu nevoie de mai bine de 10 minute ca să constate o ușoară decontractare musculară.

- Ai adunat toată povara întregii omeniri, murmură ca pentru el.

Durerea dispăruse, dar Iarina se lasa încă în voia mâinilor acestuia. Zbuciumul se mutase înlăuntrul ei și pentru acesta chiar nu exista remediu. Închise ochii amânând... nu se putea întoarce spre el să-l privească.

El luase în calcul posibiltatea că ea ar fi acceptat...  iar ea... dar nu avea puterea să i-o spună și lui.

Îi simțea mâinile  atingându-i din când în când părul,  zona cefei, oferindu-i relaxare și înfiorare în egală măsură. Degetele-și continuau drumul urcând încet pe pielea capului apoi coborau  împrăștiind senzații pe întreg spatele.

- Nici n-am realizat cât ești de slabă, Iarina.

Slăbit din strânsoare părul i se revărsă. Dădu să și-l adune dar o opri  sărutul așezat aproape firesc.

Întreg trupul ei,  un arc prea mult timp încordat și Iarina gemu când îi simți fiebințeala buzelor  pe ceafă. Cu ochii închiși savura fiecare nou fior ce-o răscolea, refuzând să se gândească la îndoielile ce-o măcinau. Îi era bine deocamdată și restul nu mai conta.

Gura lui se juca, acum, cu lobul urechii, o mușcătură tandră îi smulse un alt geamăt, mai șoptit dar mai profund. Când o răsuci spre el, Iarina descoperi un Ștefan cu ochii înlăcrimați. Un amestec de dorință și disperare, speranță și teama de-a spera, un amalgam și ochii lui... ce implorau.

Tremurul buzelor  întredeschise... o lacrimă ce se agățase de colțul pleoapei, amăgirea că erau încă un cuplu, Iarina îi acceptă sărutul.

O scânteie din dragostea de altă dată o împingea spre el, dar de  undeva din interiorul ei primi un altfel de semnal, mult mai dureros ca toată plăcerea ce i-o trezeau atingerile lui.

Chipul ușor tumefiat al unei alte femei... înfruntând-o nepăsătoare  prin ușa deschisă a salonului, umbra de durere amestecată cu rictusul unui surâs, sugerând mai mult un rânjet, era chipul femeii ce nimic și nicicând nu și-l mai putea șterge din minte.

Ștefan renunțase la ea pentru Nina. Probabil doar neputința  fizică îl întorsese la ea, mulțumindu-se cu ea, transformând-o într-o soluție de compromis. Se urî că era slabă și parcă trezită dintr-un blocaj mental îi descleștă brațele, eliberându-se de orice altă atingere. Fu rândul lui Ștefan s-o privească descumpănit.

- Nu-ți mai pot oferi nimic, nimic din ceea ce aștepți, Ștefan! Nu mai pot... ar fi doar compromis.

Privirea lui coborî vinovată.  Cuvântul compromis i se răsucea în cap, lumea reconstruită de  ceva vreme se năruia, împrăștiată de ecoul cuvintelor ce-i reaminteau greșelile trecutului.

El era singurul vinovat, o știa prea bine.

Cum să-l fi putut ea ierta dacă nici el nu reușise s-o facă?!

Se jucase cu iubirea, amăgind-o și acum nu-i mai rămânea decât să-și accepte soarta. Avea decizia luată doar curajul îi lipsea și da, acum nu mai era nicio îndoială, era obligația lui s-o facă... măcar atât putea face și el, pentru ea.