Un petec de cer (20)

Iarna-și ducea ultima bătălie. Petele de alb se topeau văzând cu ochii și Iarina tresărea bucuroasă la fiecare nou semn al  primăverii. O iarnă grea, cu sărbători banale cu nimic mai specială decât cele din ultimii ani.

Crăciunul adusese un dram de lumină în viața ei, râsul lui Răducu îi răsuna și acum în urechi.

Ajunse în stație și se opri. Probabil un autobuz abia plecase căci doar banca mai aștepta. Scorojită de vântul și asprimea iernii, ea-și vedea de menire, oferind o clipă de răgaz.

 Ea nu mergea nicăieri și nici nu aștepta nimic dar venea uneori, aici, pentru acea clipă de răgaz. O speria gara, răceala șinelor de tren, zgomotul locomotivei. Aici totul părea mai tangibil, deși traversarea fâșiei de trotuar presupunea multă voință... iar ea se dovedise lașă.

Lăsă în spate restul sărbătorilor, doar fulgi de nea topiți în strânsoarea unui pumn. Clipe trăite, mai mult în spital, înlocuind pe cine și cum avea nevoie.  Lucrase non stop.  Pe 31 decembrie, noaptea dintre ani, preluă garda Janei, care făcea revelionul într-o stațiune de munte. Pe întâi, ziua, tura ei pe care o prelungi la rugămintea disperată a unei alte colege, cu încă o noapte. Nici n-o interesau motivele, ea oricum nu pleca nicăieri, iar acasă era la fel, cu sau fără ea.

Telefoane, urări, trandafiri... un buchet primit prin curierat de la Vlad, niciodată nu uitase de mai bine de 15 ani. Alții de la Răzvan prin mama ei și ultimii de la Ștefan.  

O zi a trandafirilor, acea zi  de două ianuarie... și 29 de ani.

Moment aniversar, moment de bilanț implicit, născut involuntar de-un gând, o amintire sau o neîmplinire. În afară de flori, de cinci ani aniversarea ei devenise la fel de banală ca orice altă zi trăită.

Se învățase să nu mai sufere și chiar făcea tot posibilul să-și treacă aniversarea sub tăcere.

Ce fericire putea fi că îmbătrânea, că viața ei trecea?! Că undeva pe-o filă de calendar își lăsase îngropate toate visele: facultatea de medicină, dorința de a-i călca pe urme doctorului, căldura unui cămin, un copil cu bărbatul iubit și nu în ultimul rând... iubirea?!

În rutina în care trăia nici ziua de întîi ianuarie nu mai reprezenta ceva, nici măcar un nou început. Nu mai avea vise, nu mai avea aripi. Cui să le mai încredințeze? Pe cerul ei nu mai scria de mult ”mâine e o nouă zi” ci doar ”mâine e, doar o altă zi”. Renunțase de mult, la petecul ei de cer, desfrunzindu-se petală cu petală pe caldarmul  resemnării.

Ștefan greșise amarnic dar ea prelungise voit această agonie. Luase totul ca pe marea povocare a vieții, impunându-și să trăiască  doar prin alții, restricționându-și dreptul la fericire, o fericire simplă după care inima ei tânjea și murea în fiecare zi cu disperarea condamnatului.

Prin parcul pe care-l traversa spre cabinet zărea mai mereu perechi ținându-se de mâna,  îmbrățișări furișate...  în care atingerile, sărutul persoanei iubite erau o caldă binecuvântare.

La revenirea acasă în dimineața zilei de două ianuarie după 36 de ore de serviciu, în care doar picotise, amăgindu-și somnul, oboseala, se strecură ca o hoață în propria-i casă, nedorindu-și decât o cadă cu apă și-o pernă sub cap. Aproape ațipi pe drumul dintre baie și dormitor.

Adormi gândindu-se că nu se văzuse cu Ștefan anul acesta.

Ziua se îngâna cu noaptea când sunetul pianului îi flutură genele, încă de plumb. Se ridică buimacă, smulsă din nisipul fin și valurile unei mări agitate ce se topeau neputincioase sub tălpile ei, o mare ce deseori o însoțea în vis. O durea capul, o dureau ochii, iar picioarele încă nu și le conștientiză.

Cu greu se adună și-ntr-un târziu  se echilibră, îndrăznind a păși.

Un halat transparent, peste cămașa de mătase pe care nu-și mai amintea cum și când o îmbrăcase... un scărțâit discret al dușumelei și privirea i se opri pe masa ce se zărea prin ușa larg deschisă a  camera lui Ștefan. Se frecă la ochi nedumerită.

O față de masă de-un alb imaculat, peste care o mână pricepută așezase totul, simplu dar cu mult bun gust. În centru un discret aranjament floral, iar în sfeșnicile cumpărate, ani în urmă două lumânări ce așteptau să fie aprinse. Observă cupele de șampanie... totul părea un vis și Iarina retrăi pentru o clipă mirajul fetiței cu chibriturile. Se rezemă mută de tocul ușii neîndrăznind a păși într-o lume ce-i părea ireală. 

Ștefan cânta. 
Descoperi, la fel de uimită, un Ștefan elegant,  cu părul prins într-o coadă, cu privirea eliberată și mult mai senină. Acaparat de muzică,  nici n-o observase...

Mută de nedumerire nici nu realiză că era în picioarele goale, în cămașă de noapte și cu părul atârnând alandala. Nici nu mai conta... îl privea pe Ștefan de parcă nu-l mai văzuse în viața ei și fără a cere voie, cum făcea de obicei, se apropie de pian. Abia atunci o simți și el. Privirile li se întâlniră, în vreme ce mâinile lui continuau să cânte.

Simțea că fiecare atingere a clapelor era o altfel de mângăiere și-și simțea trupul vibrând. În privirea lui jucau lacrimi, din ochii ei se prelingeau agale.

Ștefan atinse ultima clapă și-n liniștea așternută între ei, Iarina se simți descumpănită.

-         La mulți ani! îl auzi rostind aproape șoptit, pe finalul melodiei.

Primul gând care-i trecu prin minte, fu să fugă să se ascundă în camera ei, dar se auzi zicând:

-         Merg să mă schimb, nu durează mult.

Acolo, sub duș în timp ce apa îi biciuia trupul, reanalizând ultimele  momentele, se născu întrebarea: dacă nu era pentru ea, dacă se pripise presupunând?! 

Stătu minute bune dar cum nimic nu putea dura la infinit, iat-o după mai bine de jumătate de oră în fața oglinzii, chinuindu-se  să-și încheie fermoarul, singură. O rochiță pe care n-o mai îmbrăcase de ani buni, una din puținele care nu i se împleticea printre picioare, și-o dâră discretă de parfum. Părul, ușor  umed, îi atârna liber pe spate, încrețindu-se rebel. Se simțea liberă, frumoasă și fericită, renăscută.

După ani de absență era iarăși ziua ei.

Deschise cutiuța de la Vlad și-și întregi imaginea cu inimioara dăruită de acesta. Se  privi în oglindă. Nu, inimioara aceea nu avea ce căuta între ei în seara aceasta și renunță la ea, îngrămădind-o în fundul sertarului în care stătea, de când o primise.

La revenire, Ștefan o întâmpină c-un buchet de  flori  și tot atunci zări și tortul. Uimirea ei crescu, când acesta o anunță că în micul hol de la intrare mai așteptau două aranjamente florale. Unul de la Răzvan și mama ei, care trecuse pe acolo dar aflând că doarme n-o deranjase,  iar altul de la Vlad. Abia atunci își deschise și telefonul mobil. Prima  o sună pe mama, trecu apoi la Răzvan, în vreme ce pentru Vlad, optă pentru un un SMS de mulțumire.

Nu mai era un secret că Ștefan se deplasa tot mai bine cu cârjele și-o bucura fiecare progres, dar n-ar fi putut face singur toată această minuțioasă pregătire, oricât și-ar fi dorit-o. Ar fi întrebat, dar de emoție cuvintele erau prizoniere într-un gât uscat.

-         Am avut ajutoare de neprețuit! Jana a pus totul la punct, înainte de plecarea la munte, iar restul se datorează mamei tale. Eu n-am făcut decât să asist... ca un neputincios, ce sunt.

Iarina se apropie de el, pentru a primi buchetul de flori. Se priviră câteva secunde până ce el,  îndrăzni s–o facă.

-         Cât de frumoasă ești, Iarina! rosti acesta intimidat de apropierea ei.

Un dram de roșeață coloră discret obrajii Iarinei. Și Ștefan arăta bine. Mult mai slab decât altă dată, ca și ea de altfel, mai palid și tras la față dar cu privirea caldă, curată, îndrăznind să se privească în ochi cum, nici nu-și mai amintea de când...

El îi sărută mâna, în vreme ce ea simți nevoia unui altfel de sărut. Copleșită de tot, de muzică, de privirea lui caldă, de amintiri revenite și-o umbră dintr-un alt freamăt, stătea acolo în fața lui, cerșind mai mult.

Timid semnalul ei, dar ajunse la el căci îl simți aplecându-se spre ea. O atingere ușoară, ca briza mării. Îndelung, deloc grăbit, simțea cum buzele amândurora se redescopereau. Și totuși fiecare nou freamăt,  fiecare nouă atingere aducea și-un tremur imperceptibil de teamă.   

Luă loc la masă, Ștefan o urmă la fel de tăcut. Niciunul nu mai  îndrăznea nimic. Ea cu privirea coborâtă, el preocupat să toarne șampanie în cele două pahare.

-         La mulți ani, Iarina!

-         La mulți ani, Ștefan!

Restul serii se scurse liniștită, ușor intimidantă pentru amândoi. Pacea așternută între ei, liniștea ce-i înconjura, gesturile lor molcome ar fi întregit, pentru orice privitor, un tablou superb. O privire aruncată prin fereastră, asta  ar fi descoperit: o cină romantică, poate prima cină romantică a unui cuplu, dată fiind timiditatea ocupanților celor două locuri. Nimic din atmosfera serii nu amintea de bătăliile interioare ale fiecăruia, de trecutul bântuit de fantasme și mii de nedumeriri apăsătoare.

Oare venise momentul unui armistițiu?  Era, oare, momentul împăcării?

Ștefan se refugie iarăși la pian. Iarina se ridică la rându-i și-și trase scaunul lângă el. Mereu o fascinaseră mâinile lui pe clape. Aceleași mâini, aceleași acorduri... și gândul o aruncă pe metrezele altor clipe. Îi privea  profilul concentrat și-i urmărea degetele mângâind și arcuindu-i-se ca aripile unui pescăruș. Fără niciun cuvânt se trezi lunecând în pași de dans. Nu mai dansase de-o veșnicie. O unduire suavă, părea un fir de iederă înălțându-se pe statornicia unui zid. Ea încă valsa deși muzica se oprise iar Ștefan o privea  înmărmurit. Se fâstâci ca o adolescentă.

-         E clar, am băut prea multă șampanie! spuse ea, scuzându-se.

-         De ce te-ai oprit?! Ești pur și simplu minunată, continuă el reluând partitura în speranța că-și va relua și ea dansul.

-         Cred c-o să merg la culcare. M-am făcut suficient de râs, nu crezi?! Lasă totul așa, voi strânge mâine dimineață. Nu mă simt capabilă să duc o farfurie în siguranță, dar să car totul... sper să pot ajunge cu bine în dormitor. Mulțumesc pentru tot, Ștefan.

-         Exagerezi, Iarina, zâmbi acesta ridicându-se destul de greu.

Odată intrată în dormitor, se debarăsă de pantofii ce-i tăiau pielea picioarelor, parcă mai umflate.

Nu mâncase mare lucru, deși la trezire resimțise acut doleanța stomacului. Dar era sătulă. O altfel de hrană compensase puținul ingererat.

Iar gestul lui Ștefan, o surprinsese atât de plăcut, că încă zâmbea fericită.

Inima i se strânse și tresări când auzi un ciocănit discret. Mai ascultă câteva secunde să fie sigură că nu i s-a părut,  în vreme ce-și reîncheie cât de cât fermoarul rochiei pe care tocmai se pregătea s-o dezbrace. Deschise ușa îngrijorată că lui Ștefan i-ar putea fi rău dar se izbi de privirea acestuia, o privire surâzătoare, tandră și de buchetul de flori. Abia atunci, realiză că-l uitase  pe masă. Se simți ridicolă, el se străduise iar ea...

-         M-am gândit că poate-l vrei în cameră, spuse acesta întinzându-i-l.

-         Mulțumesc. Sunt o neîndemânatică, iartă-mă!

Și trecând pe lângă el reveni c-o vază cu apă. O puse pe comodă și oarecum cu spatele la el, aranjă fir cu fir, fiecare trandafir. Își afundă apoi capul în petalele lor.

-         Cât de catifelați sunt!

-         Ca și tine, rosti timid Ștefan atingându-i pielea spatelui, rămasă descoperită.

Se întoarse spre el, străfulgerată de fiorul resimțit până-n creștetul capului.  Fermoarul neîncheiat, moliciunea rochiței... una dintre bretelele lunecase dezgolindu-i obraznic o jumătate de sân. Se rușină de sfârcul înmugurit ce înfrunta sfidător distanța dintre ei.

El își retrăsese mâna, dar Iarina îi simțea privirea lunecând pe trupul ei, pe sub mătasea rochiței și revenind pe rotunjimea sânului. Un foc lăuntrinc  o cuprinse și habar n-avu când se apropie de acesta, într-un sărut pasional. Se simțea dorită,  de bărbatul din fața ei și se abandonă în brațele lui. Instabil, fără punct de sprijin pe ambele cârje, acesta se sprijini în perete. O dorea dar crisparea dată de nesiguranța picioarelor sale îl limita, neîngăduindu-i nicio libertate în plus.  

Intuindu-i temerile, Iarina se desprinse, jenată, din brațele lui. Era al doilea sărut al serii, un altfel de sărut și înflăcărarea nu făcea bine niciunuia. Își ridică breteaua, se fâstâci rușinată că cedase unui impuls. 

Cândva dintr-o înflăcărare asemănătoare și din absurditatea de a se răzbuna pe el, acceptase avansurile unui fost coleg de liceu, avocat în orașul lor care-o ajutase în diverse demersuri legale. Câteva întâlniri, dorințe amestecate cu disperare, plăceri aparente și peste toate sentimentul vinovăției.

O reacție logică, gândise atunci, o lașitate de neiertat,  cataloga acum secretul ce-i împovăra conștiința.  Încercase să se disculpe, se minți câtva timp că el era vinovat, că el o împinsese,  până într-o zi, când găsi curajul să-și recunoască nevolnicia. Gustul amar al răzbunării, însoțit de multe remușcări  o îndemnară să-și promită atunci, că-i va sta alături până ce se va fi pus din nou pe picioare. Se rugase pentru însănătoșirea lui, sperase și luptase alături de el.

Ce urma?!

Doar timpul și bunul Dumnezeu știau.  

Se depărtă de el, își luă vaza cu flori, îi ură încă o dată noapte bună, după care se strecură în odaia singurătăților sale din ultimii cinci ani.

Închise ușa în urma ei și izolată de privirea lui, de amintiri, de sunetul muzicii ce-i legase se simți slabă dar mai ales vinovată. Nici el, nici ea... nu aveau voie să se mai amăgească cu parfumul iubirii ce-i legase. Astă seară, vibraseră la simpla atracție carnală dintre o femeie și-un bărbat și era greșit să se lase călăuziți doar de instinct.

După câteva clipe auzi zgomotul cârjelor depărtându-se, semn că și Ștefan se retrăgea în camera lui. Târziu în noapte, o fâșie de lumină încă se strecura pe sub ușa lui. Ascultă cuminte dar cum nu se auzea niciun sunet care să sugereze o stare de rău, își continuă drumul spre baie. Se temea ca picul de șampanie, micul răsfăț al serii să nu-i dăuneze, de ani de zile Ștefan nu gustase niciun strop de alcool.