Nemuritori într-o tăcere

Vis albastru, roata timpului. În fereastra cu draperiile neatinse porumbelul pare un petec de senin. Stă nemișcat privind o altă nemișcare. Flori multe, colorate, un câmp doar al lui. Au trecut zile, au trecut luni, porumbelul n-a renunțat... știe, foșnetul e undeva.

Zid de dor, închisori fără gratii. Fereastra s-a pecetluit și-și acceptă pleoapele căzute deși o dor amarnic lacrimile strivite. Secătuită de furtuni doar de ea știute, tace. Un contur creionat pe dinafară mai amintește de-o fereastră.

Temelii șubrede, o umbră a dragostei. În palma luminii orele cad secerate de nerostiri. Același ritual   doar santinela e alta. La fel de oarbă privește atent preumblându-și umbra pe aceeași mirare. Mereu între zidire și ruină uitând că poate fi târziu în orișice devreme.