miercuri, 3 septembrie 2014

Noelia (11)

Se trezi turmentată de durerea de cap, dar fericită. Alese una dintre rochițele ei de vară, o cârpă, cum ar fi zis Dinu, își prinse iute părul și ieși pe terasă.
-         Bună dimineața, doamna Mioara. E gata cafeluța?
-         Gata, Noelia. Urcă!
-         Cât ați clipi.

Doamna Mioara era una din cele două surori. Cândva, aceasta, scăpase ceva de la balcon în terasa lor și până să coboare Janet, Noelia se și înființase la ușa ei. Descoperise cu uimire că se afla în fața unei balerine celebre. Dovadă fiind nu numai fotografiile ce împânzeau locuința, cât mai ales grația doamnei în cauză. Îi adora poveștile și mereu pleca cu lacrimi în ochi. O durea singurătatea de acum dar o și invidia pentru clipele frumoase trăite pe scenă, o scenă pe care și ea se visase, cândva.
La acel moment, de voie, de nevoie, aceasta o invitase la o cafea, vrând astfel să-i mulțumească pentru efortul făcut și să-și scuze neplăcerea cauzată. Noelia încercase să lege o conversație și cu locatara celuilalt apartament dar se izbise de-un refuz categoric.
-         Ați ales, când ați ales prietenia dumneaei! Pe mine, vă rog să mă ignorați. Și, nici nu mi-ar fi plăcut să socializez cu dumneavoastră. Sunt o doamnă respectabilă. Pentru mine principiile sunt sfinte, iar dumnevoastră sunteți o femeie fără morală, la fel ca și dumneaei.
Tăcuse, înghițind în sec. Era adevăr în cele  afirmate, cu siguranță, mai ales că și mama ei, aflând despre mutarea ei cu Dinu, o taxase:
-         Era de așteptat! Semeni cu taică-tu, toată viața lui, un întreținut!
-         Dinu mă iubește!
-         Ce știi tu despre iubire?
-         Ai dreptate. Știu ce m-ai învățat tu! Adică... nimic!
Ieși din dormitor bucuroasă dar surâsul îi înțepeni pe chip când dădu cu ochii de Ana. Înfundată în fotoliu aceasta butona ceva la telefon.
-         Bună dimineața, Ana! Am crezut c-ai plecat cu Dinu.
-         Bună dimineața! De ce-aș fi plecat cu Dinu?
-         Nu știu. El a spus ceva despre lipsit toată ziua și m-am gândit... Iartă-mă, pentru aseară. Are dreptate, Dinu, am  exagerat.
-         Ai fost adorabilă, se apropie acesta, petrecându-i după ureche o suviță rămasă neprinsă. Plecai undeva? Nu te rețin.
-         Nu-i nimic. Îi pot explica doamnei Mioara. E una dintre vecinele de la etaj.
-         Da, una dintre babele acelea nebune.
-         Nu sunt deloc nebune. Ba, chiar, sunt două doamne extraordinare, sări în apărarea lor. Nu știu ce le-ar fi putut provoca  acestă ruptură și alimenta această ură. Durează de treizeci de ani.
-         Și, asta nu-i nebunie?
Noelia ridică din umeri. Ana părea croită din același material cu Dinu și n-avea rost să-și piardă vremea.
-         Merg să anunț că lăsăm pe altă dată.
-         Nu, te rog! Nu-ți da programul peste cap, pentru mine! Oricum, dacă mă gândesc mai bine, o să ies în oraș. Mi-ar fi plăcut să mă însoțești. Mai colindam și noi magazinele, ca fetele. Am lipsit câțiva ani din țară...
-         Altă dată cu plăcere! După cum au decurs lucrurile aseară, nici nu-s o companie prea plăcută. Bănuiesc că ai un rând de chei. Dinu e foarte atent la detalii.
-         Este, spuse, fluturând o legătură pe care spânzurau două chei.
Noelia zâmbi. Și dispăru.
Intră fericită în casa doamnei Mioara. Se îmbrățișară cu mult drag.
-         Vă ador! Suntem singurele?
-         Absolut. Janet e la piață și va întârzia. Îi face cumpărăturile și dumneaei, spuse arătând spre peretele opus. Îți torni tu cafeluța? Am lăsat-o pe plită să fie caldă. Azi, piciorul meu e un alintat.
-         Uitați ce v-am adus!
-         Praline belgiene. Mică speculantă, ce ești!. Știi cum să mă cumperi, își flutură doamna Mioara genele,  mult prea rimelate. Spune-mi repede, cum a fost la munte?
-         Ar fi fost frumos, dacă nu-mi era rău. Și oamenii aceia, nu m-au plăcut. Dar vreau să dansez! Dinu n-a respins ideea, deci am o șansă.
-         Ia-le pe rând. De ce zici că nu te-au plăcut?
-         Nu s-au sfiit să mi-o arate.
-         Ești convinsă? Spuneai că au pierdut pe cineva...
-         Da. Sanda. Astăzi e înmormântarea.
-         O să mergi?
-         Nu. Ce să caut? Nici nu mi-o amintesc prea bine.
-         Noelia, o trupă e ca o familie. La bine, dar mai ales la greu. Părerea mea e să mergi, dacă poți.
-         Nu știu. Dinu va fi plecat toată ziua... dar Ana...
-         Cine e Ana?
-         Ana e chiriașa lui Dinu. Adică... și se apucă să-i explice cât știa.
-         Deci, a reușit să cumpere. Vom urma noi, Noelia. Dar vom mai vorbi despre asta. Off... de-ar vrea căpcăuna asta de soră-mea să mă asculte, își scutură mâinile, a neputință, bătrâna doamnă.
Noelia roși. Se rușină să mărturisească că da, că Dinu planifica să le cumpere locuințele. Prefera să trăiască cu vina de a fi tăcut decât de a-i confirma o așa supărare.
-         Nu-ți place Ana! Ți se citește pe față.Ești geloasă?
-         Geloasă? Nici gând. Nu-l iubesc pe Dinu. De ce să fiu geloasă?
-         Poți fi geloasă și pe cineva care-ți ia ceva ce-ți aparține, iubit sau doar tolerat. Simțul proprietății e chiar mai dezvoltat... E frumoasă?
-         E frumoasă, da. E o femeie de porțelan. Are anumite zâmbete. Le schimbă ca pe niște măști. Am senzația unei gheișe. Eleganță, rafinament, dar totul mult prea studiat.
-         Gheișele erau artiste, Noelia.
-         Da, e ceva artistic în tot ceea ce face, gesturi teatrale, zâmbete temporizate... Să mă duc la înmormântare? își rosti gândul agățat.
-         Eu m-aș duce. De fapt, uite dacă nu m-ar durea piciorul atât de tare astăzi, te-aș fi însoțit.
Noelia își aminti cuvintele lui Nick, ”ne-ai dezamăgi, pe toți!”, așa îi spusese.
O îmbrățișă strâns pe doamna Mioara și coborî. Se bucură să constate că Ana plecase în oraș. Intră în dresing și petrecu câteva minute bune. Multe erau mult prea elegante pentru un asemenea eveniment, altele prea scorțoase și nu se simțea confortabil în ele. Reuși să aleagă în final un deux pices blueumarin. Optă pentru o pălărie dar puse mâna și pe o eșarfă Se îmbrăcă și cu restul în mână, urcă. Janet venise, dar era vizavi. Avea de dat socoteală la leuț. Zâmbi, zgârcenia surorii mai mari era proverbială.
-         Indubitabil cu pălărie! Și nu uita de flori.
Noelia zări un taxi oprind în fața porții și cum era deja întârziere, coborî mai repede decât urcase.
Se repezi în stradă, mai mai s-o dărâme pe Ana.
-         Scuze. Uitasem, am o înmormântare astăzi.
-         Și mergi singură?
-         E mama unei colege de facultate, minți ea. Necunoscută lui Dinu. Și apoi, știi cum privesc bărbații astfel de evenimente.
Răsuflă ușurată în taxi. Auzise propunerea Anei de a o însoți dar o ignoră.
Ar fi mințit să spună că prezența ei la înmormântare contase. Singurul care păru impresionat, se dovedi a fi Nick.
-         Mă bucur mult că ai reușit să vii, Noelia. Colegii mei sunt extrem de afectați și, recunosc, puțin iritați de plecarea ta neașteptată dar... .
-         Le datorez scuze. V-am stricat seara, zilele acestui weekend. V-ați adunat pentru colega voastră și eu...
-         Pentru Sanda, nu mai putem face mare lucru. Putem să n-o uităm, pomenind-o în câte-o rugăciune. Nu vrei să iei parte la masa de pomenire?
-         Buna mea, spunea că-i mare lucru ca un om să se roage pentru un alt om, mai adăugă, după care-și luă la revedere. Nu, mulțumesc, nu pot să stau.
Doar ce se depărtase câțiva pași și Noelia se auzi strigată.
-         Scuză-mă l-am găsit aseară în mașină, îi puse în palmă un cercel, dar n-am îndrăznit să vin să ți-l aduc. Am zis, să aștept, poate revii la dans. Ce-ai decis, în această privință?
-         N-am un răspuns, încă. Dar îmi doresc, da! Mulțumesc pentru cercel.
-         Mă bucur, Noelia. Am încredere că vei veni. Se simte plăcerea cu care dansezi, ai talent.. dacă mai și muncești...
Surâse. Nick era ca o apă lină. Avea ceva din oglindirea pârâului din satul Bunei,  ceva din statornicia acelor munți iar ochii lui, atât de albaștri, păreau decupați dintr-un senin, care ei îi devenise tare departe.
Restul zilei evită compania Anei, despre care nu-i era foarte clar dacă n-avea ca sarcină spionarea ei. Prea se izbea de ea în fiecare cotlon, prea se simțea privită.  O discuție în contradictoriu ar fi generat scandal cu Dinu, pricepuse asta. Iar ea, avea nevoie de liniște ca să poată discuta cu el despre dans și apoi câteva zile nu erau o veșnicie.
Doar după miezul nopții reuși să fie singură cu Dinu și să aducă în discuție povestea cu trupa de dans.
-         Îți lipsește ceva? îi puse el, la un moment dat, o întrebare care-i strânse inima.
-         O pasiune, Dinu!
-         Bine, fie! acceptă el, relativ repede, spre uimirea ei.
Mustăci în tăcere, întrebându-se ce planuri avea. Dinu nu dădea fără să primească. Niciodată! Învățase de acum lecția. Avea multe defecte dar era un afacerist bun. Și nu era vorba doar de fler. În felul lui, era un mic geniu financiar. O enerva perfecțiunea lui dar trebuia să recunoască că o și fascina. Era inventiv, priceput, isteț, moștenise o genă bună, puțini erau cei care nu ridicau din sprânceană când își declara vârsta. Vorbea fluent două limbi și făcea față cu brio oricărui dialog, deși nu-l văzuse deschizând o carte și nici prin casă nu avea vreuna. 
În cele câteva luni de când erau împreună nu-l auzise niciodată discutând despre părinți, despre oricare altă rubedenie. E drept, nici el nu se băgase în discuțiile avute cu mama ei. Replica lui fusese una scurtă și clară:
-         Nu mă privește!
Îl întrebase, cândva, despre copilăria lui, despre poze din acea perioadă dar primise aceeași replică: nu te privește!
O traumă ascundea, asta era cert. Toate acele manii, nevoia de a controla totul, posesivitatea dusă până la absurd, toate aveau undeva o explicație.  
-         Dinu, nu-mi place Ana! își trădă ea un gând care nu-i dădea pace.
-         Mie îmi place. E rafinată, e frumoasă, e elegantă. Ai nevoie de cineva ca ea.
Tăcu. Îi era clară intenția lui Dinu. Voia s-o facă să-i semene. Poate de aceea și acceptase atât de ușor ideea cu dansul.
-         Cine e această femeie? De unde vine? Încotro se îndreaptă?
-         Pui prea multe întrebări, Noelia. N-aș fi adus pe cineva în viața noastră dacă n-aș fi fost sigur  că trebuie.
Din tonul lui înțelese că era de ajuns și tăcu.

4 comentarii:

  1. Mereu vreau să zic ceva la comentariu după fiecare postare, însă într-atât de mult m-a prins povestea, încât la finalul ei vreau să o recitesc toată odată într-o singură zi: ziua Noeliei. Apoi om vorbi... Bine?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E perfect așa, Irina. Mai mult, așa mă voi simți, și eu, mai puțin vinovată că postările mele sunt haotice, că nu-mi respect graficul de postare, că-n loc să scriu la poveste îmi tot găsesc alte preocupări. Mulțumesc mult că-mi ești alături. O săptămână frumoasă!

      Ștergere
  2. La multi ani, Daniela! Chiar daca e deja 2 ianuarie si sampania s-a epuizat, eu inchin un pahar de vin de tara, in sanatatea ta, scumpa prietena.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. La mulți ani, Irina! Mulțumesc din suflet pentru gândul tău. Îl întorc cu mult drag. În urmă cu ceva ani aș fi zâmbit ciudat citind asemenea urări, între două persoane care nu s-au văzut, nu s-au privit, care nu știu prea multe una despre cealaltă. Dar viața, prin oameni ca tine, mi-a demonstrat că prietenia n-are tipar, că lucrurile se leagă, deseori,neașteptat dar foarte, foarte plăcut. Îți doresc să luminezi prin cuvânt, prin zâmbet, prin frumosul dăruit! Un an pe placul sufletului tău, Irina!

      Ștergere

Faceți căutări pe acest blog