Un petec de cer (11)

Acordurile viorii ce răzbăteau prin fereastră confirmau că Ștefan se simțea mai bine și Iarina intră în casă cu zâmbetul pe buze.

Ciocăni încet în ușa acestuia. Nu primi niciun răspuns. Nici n-ar fi avut cum. Că era pian sau vioară, în momentul când sunetele începeau să se reverse Ștefan, părea   strămutat cu tot cu instrument  într-un alt spațiu. 

Mai așteptă câteva secunde apoi  își luă libertatea de a o întredeschide  ușor.

Era fericită. Găsise un cadou minunat, Ștefan cânta... cum nu-l mai auzise de mult.

În ultima vreme viața îi oferea tot mai puține motive de bucurie așa că învățase să profite la maxim de fiecare.

Se rezemă de tocul ușii lăsându-se în voia muzicii ce umplea camera și așernea pace în sufletul ei. Nu îndrăznea nici să respire, darămite  să scoată vreun sunet.

Abia într-un târziu observă că acesta stătea pe taburetul  pianului,  în vreme ce scaunul cu rotile rămăsese undeva mai în spatele lui. Simți inima tresăltând și tot  sângele năvălindu-i în obraji.

Ștefan...  se folosise de cârje!

Înțepeni de uimire.

Se bucură că se lăsase convinsă de Vlad să schimbe  fizioterapeutul.  Era uneori atât de nesuferit, dar trebuia să recunoască că niciodată n-o sfătuise de rău. Acum umbla un zvon prin spital că acesta urma să fie cooptat în minister. Nu îndrăznise să-l întrebe nimic. Cum ar fi putut s-o facă când ea însăși se arăta iritată de curiozitățile sau amestecul în viața privată?!

Așteptă cuminte ca Ștefan să termine, nepăsându-i dacă și-ar fi petrecut întreaga noapte acolo în umbra tăcerii dintre ei. Abia când acesta se întoarse spre pian pentru a-și pune  vioara în cutie, îndrăzni să-și facă cunoscută prezența.

-         Nu te-am simțit, rosti oarecum jenat surprinzându-i  privirea ațintită spre scaunul cu rotile.

-         Nici nu aveai cum, nu m-am mai simțit nici eu din momentul în care te-am auzit cântând. Și înțelegându-i jena își mută privirea pe cele două cărți pe care, încă, le strângea la piept. Nu știu de ce te-ai izolat așa, Ștefane, ai atâtea de dăruit prin muzica ta! Tare-mi pare rău că refuzi mereu invitațiile colegilor tăi în concertele organizate.

-         Nu mă pot prezenta oricum pe scenă. Și-apoi invitațiile-mi sunt  făcute din milă.

-         De ce gândești așa. Nu cred că-i poți bănui pe  oameni ca Andrei sau Dacian, de așa ceva. Și-apoi ce-ar conta gândirea unora?! De când ții tu la părerea lor?  Tu ești un artist și locul tău e pe scenă. Sunt convinsă că și vindecarea ta ar fi mai rapidă dacă ți-ai regăsi motivația de a trăi, rosti pășind către cel mai apropiat fotoliu.

-         Și care crezi tu, c-ar fi motivația asta?! o întrebă el înfruntându-i cu atâta incisivitate privirea că Iarina se blocă.

-         Muzica ta, șopti printre buze intimidată de fulgerele din ochii lui.

-         N-am nevoie de mila... nimănui!

Iarină tăcu. Se străduia să n-o arate dar era vizibil iritată de răspunsul lui, dar mail ales de faptul că acesta  nu-i împărtășise progresul.

-         De când folosești cârjele?

-         De ceva vreme.

-         E fantastic. De când aștept așa o veste bună.

-         Mda.

Era debusolată de tonul laconic al lui Ștefan, dar atât de bucuroasă. Fremăta, neîndrăznind să și-o exteriorizeze, așteptând cuminte primii pași. Rămăsese țintuită pe fotoliu cu ochii pe cârje, așteptând clipa când acestea ar fi ajuns în dreptul ei. Nimic nu se petrecea iar Ștefan nu dădea vreun semn c-ar avea de gând s-o facă. Se jenă pentru îndrăzneala gândului ei și nu insistă. Poate nu era pregătit sau poate, deocamdată, nu era nimic de arătat decât sforțarea unui trup de a reveni la normal.

-         În 15  minute pregătesc cina. Vrei ceva anume?

-         Nu.

-         Te anunț când e gata.

Ștefan privi neputincios cum Iarina se ridică și părăsi camera.  Cât și-ar fi dorit să-i poată spune ”stai!”.  Îi era atât de dor de-o îmbrățișare. Unde era puștoaica care îi luase de atâta ori apărarea înfruntându-și tatăl? Sau fata cu râsul cristalin care  se agăța de el ca o iederă?! Murise, acolo la căpătâiul lui, înfruntând privirile compătimitoare ale celor din jur. 

Cât de inferior îi era el, reprezentantul sexului tare!

Oftă închizând cutia viorii și odată cu ea  filele îngrămădite în căptușeala acesteia. Nu-i aparțineau, deși nu putea spune că le furase. Bănuia că erau din jurnalul Iarinei. Le găsise cu vreo cinci luni în urmă, picate în spatele coșului de gunoi. Frânturi din ele lipseau și  ore în șir se chinuise să le lipească. De atunci le citise de sute de ori, aproape le memorase. Îi luase mult  să accepte că ea stătea cu el doar din milă. Că nici măcar nu-l ura, ci îi era... milă și așa cum citise acolo, îl considera  crucea ce i-a fost dat s-o ducă pentru izbăvirea păcatelor neamului ei și atât.

Ura, ar fi fost ceva firesc și poate mai ușor de suportat, dar mila...

Își aminti de nopțile lungi de veghe, de drumurile prin zeci de doctori. Cât sperase ca în spatele lor să mai fie un dram din dragostea ce-i unise. Citirea acelor rânduri îi spulberase și ultima speranță. În clipa aceea își dorise mai mult ca niciodată moartea sau vindecarea, ambele  însemnând eliberarea ei. Avea clar în minte pașii următori, îi mai lipsea doar curajul primului. 

Era un egoist, știa... dar încă o iubea și nu era pregătit să-i dea drumul.

Ușa se deschise iarăși.  Iarina, îl anunța că masa e gata. Seara decurse liniștit, fără prea multe cuvinte.

-         Am ales cadoul pentru mama. Sunt bani în sertarul comodei, e posibil să sosească chiar mâine prin curierat.

Dădu să mai spună ceva, dar replica lui îi tăie orice elan.

-         E perfect. Noapte bună, Iarina.

-         Noapte bună, Ștefan.

Rămasă singură Iarina, se apucă de strâns masa. Făcea totul mecanic. Abia după ce auzi ușa de la camera lui Ștefan închizându-se după el, se prăbuși pe scaun și-și lăsă  lacrimile să lunece de-a valma. Obosise, nu mai putea, nu mai voia. Ani în șir visase la ziua când el va merge din nou și poate că da, poate că era prematur entuziasmul ei dar faptul că folosise cârjele fie și numai pentru câțiva pași era minunat. 

Și-ar fi dorit atât de mult ca el să se ridice și să-i arate, să-l vadă pășind sau măcar să-i împărtășească zâmbind acest mare pas, dar el o ignorase.