marți, 10 februarie 2015

Noelia(16)

Se trezi cu gândul la doamna Mioara. Îi lipsea. Se atașase, iarăși. Cu mintea, cu sufletul, cu tot ceea ce era.
Cu ochii țintă în neagra licoare căuta fărâma de alb. Era acolo, trebuia să fie! Dumnezeu nu închide niciodată poarta sufletelor, nici chiar celor care-și mai rătăcesc cărarea.

 Un oftat, prea mult reținut, eliberă în trecerea lui un chiorchin de lacrimi. Oscilă între a le șterge și a le accepta.
Fiecare lacrimă e albia unei clipe, obișnuia să-i spună Buna. Ce dor îi era de privirea ei, de mâinile ei împletindu-i părul, de așteptarea ei! Se cuibări la fereastră. Cafeaua de astăzi nu era doar amară, era și tristă dar n-avea voie să-și piardă speranța, și-o datora ei, i-o datora femeii care-o primise în casa sufletului ca pe o fiică. Zâmbi poveștilor, clipelor trăite, frumoase, deosebite, cât de trist ar fi fost să nu trăiască și aceste momente cu demnitate  așa cum știa că și-ar fi dorit doamna Mioara. În drumul spre bucătărie zăbovi câteva minute în oglindă. Pe-o umbră de cearcăn se sprijinea  privirea speriată a unei copile. Se mai studie câteva minute, apoi intră în dormitor.
Peste câteva minute o altă Noelia parca în curtea spitalului. Imediat lângă mașină răsări o țigăncușă, frumușică și fâșneață care se ținu după ea până pe treptele spitalului. Nu-i era mintea la flori și-o ignoră, până ce biata copilă se împiedică răsturnându-și coșul. O ajută să le adune și rămase cu două buchete în mână. Îi întinse banii copilei care aproape că-i smulse,  luând-o la fugă, vizibil speriată.
-         Pun eu mâna pe tine, vrăjitoare mică! Nu le mai dați nas! continuă matahala, adresându-i-se.
Se mulțumi să-l privească, adunând la piept cele două buchețele.
Din păcate, situația nu era nici mai bună, nici mai rea, o informase o asistentă, care-i explică că vizitele sunt în continuare interzise și că nici vorbă să fie acceptate florile
-         Bună dimineața! Ce faceți aici, atât de matinală? Ori nu vă simțiți bine?
Privi mirată spre tânărul care i se proțăpise în față.
-         Scuze! Lipsa halatului, mi s-a mai întâmplat! se prezentă acesta.
-         Eu îmi cer mii de scuze, ziua de ieri a fost halucinantă. Mă simt bine. Aș fi vrut să-mi văd prietena, dar înțeleg că nu-i posibil.
-         Haideți în cabinet! Să văd ce pot face. Între timp luăm și-o tensiune.
Se lăsă luată de braț și condusă.  
-         Da, într-adevăr sunteți mai bine.
Mai schimbară câteva cuvinte, așteptând un telefon, răspuns la cel dat de tânărul doctor.
-         Colega mea ne permite accesul câteva minute.
Murmură un mulțumesc și-și puse halatul întins.
-         Mulțumesc din suflet! Și pentru ieri, și pentru ceea ce faceți acum! repetă, murmurul de mai devreme.
-         Ieri mi-am făcut datoria, astăzi sper să vă aduc o altfel de alinare.
Noelia zâmbi intimidată de privirea bărbatului, de spațiul mic al cabinei de lift. O privea fățiș, o privire adâncă, scormonitoare.
-         Merg la colega mea, vă las cu prietena dumneavoastră.
Se apropie de pat cu teamă și cu emoție. Privi toată acea aparatură medicală la care era conectată. Dincolo de toate o bucură liniștea regăsită pe chip. O sărută pe frunte, o ținu de mână și-i vorbi. Cuvintele curgeau dintr-un firesc izvorât din afecțiune. Atentă să nu deranjeze nimic, îi șterse chipul, mâinile, o pieptănă, aranjă gulerul cămășii și-i puse o pereche de șosete.
-         Nu-s necesare, auzi în spatele ei.
-         Poate că nu, dar mereu se plânge de picioare înghețate.
-         Ați pieptănat-o cu mult drag. I s-a luminat chipul. Din păcate trebuie să mergem, nu vreau să-i facem probleme colegei mele. O să vă rog să nu lăsați florile, în terapie nu-s permise.
Noelia aprobă cuminte, își luă rămas bun de la prietena ei, urmându-l. Doamna Mioara îi transferase din liniștea dânsei și resimțea o împăcare plăcută.
-         V-ați mai liniștit, îi spuse doctorul deschizând ușa cabinetului.
Îl urmase fără să se întrebe de ce-o făcea. Era prea plină de toate cele simțite. Nu-i erau străine aceste stări, dar astăzi le trăise cu maturitate.
-         Vă stă bine cu halat!
Uitase de halat. Tresări când mâinile li se atinseră la transferarea halatului. Din tresărirea lui deduse că amândoi simțiseră fiorul.
-         Electrizarea prin contact! Un fenomen... .
-         Mama e medic, evită ea subiectul.
Dar se opri aici cu destăinuirile, încercând să mascheze c-un zâmbet umbrele și încordarea aduse de această mărturisire.
-         Domnule doctor, vă mulțumesc din suflet! Pentru bunăvoința și timpul dumneavoastră.
-         Mă bucur că v-au fost de folos, domnișoara Noelia! Îmi pare rău că nu există îmbunătățiri în starea doamnei și că pronosticul e sumbru.
-         Aveam nevoie de această clipă de apropiere. Vreau să cred că m-a simțit. Mi-aș dori s-o mai pot face.
-         Și eu cred în aceste apropieri. Poftiți cartea mea de vizită! Dacă vă mai pot ajuta, nu ezitați!
-         În clipe ca acestea regret, că nu m-am făcut medic, surâse trist. Mulțumesc mult! răspunse ea, strângerii de mână, o mână puternică, c-o strângere uimitor de delicată. De fapt întreaga statură a bărbatului emana putere și delicatețe.
Ieși din cabinet copleșită. Se-ntrebă cum și de unde mai pot găsi puterea să zâmbească acești oameni. Un astfel de om era și mama ei. Nici nu și-o mai amintea în halat. Pentru prima oară în mulți ani simți o strângere de inimă gândindu-se la ea.
După câțiva pași se-ntoarse.
-         Ați uitat ceva? se ridică acesta, venindu-i în întâmpinare.
-         Nu. Doar... pentru că tot nu i-l pot lăsa prietenei mele, mă gândeam să vi-l dăruiesc dumneavoastră. Pentru cabinet! își completă gândul.
-         Sunt contrariat, mărturisesc. E prima oară când primesc flori. Vă mulțumesc!
-         Știți ceva? Vi le las pe amândouă. Pe cel de-al doilea intenționam să-l dăruiesc unei doamne întâlnite, ieri, aici.
-         Păi... să mergem.
-         Nu! Nu se poate! V-am deranjat destul.
-         Oricum merg în secție. Ce pacientă căutăm? La ce salon?
-         Nu-i știu numele, nici numărul salonului. Cred că e o rezervă. La etajul trei, chiar în fața liftului.
-         Obișnuiți să dăruiți flori și necunoscutelor, nu numai necunoscuților, zâmbi doctorul. Asta mă liniștește!
-         Îmi pare rău, că v-am neliniștit,  nu interpretați greșit gestul meu! Atât salonul de ieri, cât și cabinetul dumneavoastră au nevoie de-o pată de culoare. La atât s-a rezumat gândul meu.
-         Am glumit. Sunteți foarte serioasă pentru cei 23 de ani.
Se rușină pentru impulsivitate. Bietul om făcuse o glumă nevinovată, iar ea ca toanta...
Când deschise ușa rezervei și îi observă verigheta, simți obrajii luându-i foc.
-         Vă mulțumesc, domnul doctor! Scuze, pentru impulsivitate!
-         Face parte din farmecul anilor pe care-i aveți. Eu, vă mulțumesc, pentru pata de culoare, o să am în vedere acest aspect, de acum. Din păcate doamna e la pansat, spune asistenta. O puteți aștepta, dar cred că va dura.
Murmurase un alt mulțumesc. Așteptă mai bine de zece minute dar renunță privind spre ceasul de perete. Lasă florile unei infirmiere cu rugămintea de a-i fi date doamnei din rezervă. Când aceasta întrebă din partea cui, răspunse simplu:
-         Nu contează, chiar nu contează.
La ieșire dădu peste Nick.
-         Bună dimineața, Nick! Ce-i cu tine aici? Ești bine? se panică ea.
-         Te căutam.
-         De unde ai știut că sunt aici?
-         Ana mi-a spus. Vreau să vorbim. De ce nu-mi răspunzi la telefon, Noelia?
-      Ana, mda. Zilele acestea toată lumea are ceva de vorbit cu mine, oare de ce tocmai acum? Mă grăbesc la facultate, am un proiect de susținut și chiar nu pot lipsi.
-         Ești bine? repetă el.
-         Mai lăsați-mă naibii cu întrebarea asta! rosti ea scrâșnind din dinți dar fară să ridice tonul. Nu sunt bine! Cum naiba să fiu bine? Era oaza mea de liniște și pace. Mă privea ca pe o fiică, era blândă, era caldă, mi-era alint și alinare. Mă doare de-mi vine să urlu.
-         Când vei vrea să vorbim, sună-mă! veni replica lui vizibil iritată. Sun-o și pe Roxana, își făcea griji pentru tine! adăugă după care se răsuci, vrând să plece.
Îl opri, apucându-l de mână.
-         Iartă-mă, Nick! Sunt o catastrofă de om, distrug tot ce ating și-i îndepărtez pe toți.
Bărbatul o îmbrățișă strâns, strâns și ar fi prelungit, poate, pentru întreaga viață  această îmbrățișare, dacă ea nu s-ar fi desprins brusc. Ce inutile-și simțea brațele fără ea!
De undeva de la una dintre ferestre, privirea unui alt bărbat urmărea scena îmbrățișării. Și lui îi lipsea  îmbrățișarea cuiva.
Era trecut de prânz când ajunse la Roxana.
-         Sper să-ți fie de folos, îi spuse aceasta la despărțire.
-         Mulțumesc mult!
-         Promite-mi că mă suni dacă ai nevoie de ajutor. Ce să-i spun lui Nick?
-         Rezolv eu.
Câteva minute mai târziu suna la ușa Anei. Dialogul dintre ele fu calm și cald. Pentru prima oară nu mai simți acea stinghereală. Două femei și-o îmbrățișare firească, prietenoasă.
-         În câteva zile se întoarce Dinu.
-         Știu. M-a sunat. Mulțumesc că nu i-ai povestit.
Da, nu-i povestise. Ce să-i fi povestit, când ea era între povești, tot căutându-și cărarea.
Zilele până la întoarcerea lui trecură cu folos. În agenda doamnei Mioara găsi încercuit numărul unui domn și-și încercă norocul.Era, nu numai un bun și vechi prieten, ci și avocatul doamnei. Mai mult, la discuția avută față în față, descoperi o poveste frumoasă, emoționantă.
-         Am fost răcit, până și gripa profită de vârsta noastră, domnișoara Noelia, glumi bărbatul.  N-am mai vorbit cu ea, n-am vrut s-o îngrijorez.
Pe cei doi îi legau ani de prietenie din partea doamnei și ani de iubire neîmpărtășită de cealaltă parte.
-         Cei patru ani, diferența de vârstă dintre noi, au fost unul dintre motivele pentru care Mioara n-a conceput o altfel de apropiere dintre noi, mentalități învechite.
Omul povestea firesc, lin, ridicându-se și atingând obiectele din apropiere, multe parte a unor amintiri comune.
Ușoara stânjeală pe care-o resimțise, dispăruse.
-         Par trist, dar nu-s. Un sfârșit ne e dat tuturor. Înțeleg că nici Minerva nu-i mai bine.
-         Janet are toate informațiile. Relația mea cu sora doamnei Mioara... nu există comnicare între noi.
-         Da, știu. O să mă ocup să-i angajez însoțitor permanent deși mai liniștit aș fi dacă ar accepta ideea de azil. Acolo ar primi ajutor specializat, ar beneficia de asistență medicală. Dincolo de porțile amarnic zăvorâte, Minerva e un om minunat. Știți că sunt surori doar după mamă?
Nu nu știa, și nici nu-și dorea să știe. Lumea-și avea poveștile ei, multe menite să le aparțină doar celor implicați.
Uitase cum e să aleagă, să se implice, să caute, să găsească soluții, se legănase în bătaia de vânt a altora, din comoditate, din neîncredere. O speria ce urma, dar trebuia să se regăsească.
-         Dinu, e ca un lup hăituit, Noelia!  N-are nicio vină că e așa. Se consideră un blestem și nu greșeste, așa l-am considerat. E oare prea târziu să-l iubesc?
Ce să-i răspundă?! Avea povestea ei de neiubire, la fel de dureroasă, rană neînchisă.
Se trezi cu noaptea-n cap. Avea emoții pentru ziua de astăzi. Dimineață mai avea câteva drumuri de făcut, pe la prânz mergea la spital. Nu știa cum, dar Ana-i obținuse un permis de vizitare și profita din plin de el,  petrecând câteva minute pe zi cu doamna Mioara. După amiaza mergea la dans. Între ea și Nick lucrurile stăteau așa cum le lăsase în acea dimineață, în care-i fugise din brațe. Erau într-un concurs  al ignorării.
-         Ce-i cu voi doi, Noelia? Vă purtați de parcă ați fi dușmani. Ce Dumnezeu, se vede cu ochiul liber tensiunea dintre voi! Luați-vă o cameră și rezolvați-vă problemele, țipați, urlați, scoateți-vă ochii, faceți ceva, oameni buni!
Nu-i răspunse, avea dreptate. Nu-l abordă cu fetele în sală, se temu de reacția lui. O sună pe Roxana, știa că locuiau în aceeași zonă și-i ceru adresa.
-         Slavă Domnului, Noelia! Parcă ne atrenam pe un câmp minat.
Așteptă în parcare minute bune, râzând de idioțenia ei.
-         Vreau să vorbim, Nick!
-         De unde-ai răsărit? Ai pățit ceva? se panică acesta.
-         Nu. Te-am așteptat.
-         Și dacă nu veneam acasă?
Ridică din umeri prostește, procedase copilărește.
-         Urci sau mergem în altă parte?
Noelia înghiți în sec.
-         De ce nu vorbim aici?
-         Aici, în parcare? Noelia, nu suntem copii, nici măcar adolescenți nu mai suntem. Fii serioasă! Stai, că nu pricep, o privi acesta cu uimire, ce fel de om mă crezi?! Locuiesc la parter, apartamentul 2, dacă te decizi să intri, completă acesta.
Îl ajunse din urmă la intrarea în scara blocului.
-         Intră! o pofti. Bei ceva?
-         Apă.
Reveni după câteva minute. Noelia bău mai bine de jumătate de pahar.
-         E frumos la tine!
-         Mulțumesc! Ți-a fost sete.
Avea atâtea să-i spună, de discuția lor depindeau mulți din pașii ei de mâine  dar, iată, acum, nu-și găsea cuvintele.
-         Doamna Mioara e tot mai rău, Nick.
-         Îmi pare rău să aud asta.  Tu ce faci? Asta vreau să știu.
-         Sunt bine.
-         Termină cu șabloanele astea. Ai venit să vorbim, atunci să vorbim!
-         Nick, vrei să renunț la trupă?
-         Ce?! Eu să vreau, Noelia? Cum vine asta? Mereu o să-i lași pe alții să aleagă în locul tău?
-         Atmosfera din sală e apăsătoare, tu ești nervos, irascibil, înțeleg, ești supărat pe mine, dar fetele n-au nicio vină.
-         Ei, nu ești buricul pământului, nu totul se învârte în jurul tău! răbufni acesta.
-         Iartă-mă!
-         Ca un disc de vinil prea uzat! Nu-ți pasă de nimeni, nici măcar de tine. Oamenii nu sunt foi de hârtie, pe care să le rupi, să le mototolești, să le arunci la coș, ca mai apoi să le lipești, să le netezești ca să ai pe ce să-ți desenezi un ”iartă-mă” bun la toate. Pentru ce-ți ceri iertare acum? Te străduiești să faci altora pe plac, ignorând că-n tine totul a crescut natural și ”da”-ul și ”nu”-ul, chiar și acel ”iartă-mă” când îl rostești că-l simți, nu c-ar fi folositor.
-         Rezumă totul la un singur cuvânt: lașă! se ofuscă ea.
-         Nu. Nu ești lașă, Noelia. Singurul laș de aici sunt eu. Știi ce-mi doresc cel mai mult în clipa asta?
Bărbatul îngenunche lângă fotoliul  și-i luă mâinile într-ale lui.
-         Să fii tu! Să țipi, să urli, să nu mai lași pe oricine să-ți dirijeze pașii.
-         Da?! Și dacă ți-aș cere acum să faci dragoste cu mine?
-         Aș face-o, dacă aș ști c-ai rămâne cu mine, Noelia!
Rostise totul privind-o în ochi, după care se îndreptă spre fereastră.
-         Nu vreau să părăsești trupa! M-aș întreba în fiecare zi cum îți e. Mi-ar lipsi zâmbetul tău, bucuria cu care dăruiești, char și acceptarea, pe care crezi c-o datorezi celor din jurul tău, mi-ai lipsi... mult! Îmi cer scuze că profesionalismul meu a lăsat de dorit.
-         Nici eu nu vreau să plec, Nick. Nu știu când, dar mi-ați devenit o familie și-mi doresc mult să dansez în trupa ta. Mă bucur c-am venit să vorbim. Pot să te îmbrățișez? se apropie ea de bărbatul, care simțind-o, se întoarse deschizându-și brațele.
-         Vrei să te conduc?
-         Nu, Nick. Am mașina în parcare. Ne vedem la repetiții.
Îl așteptă pe Dinu cuibărită la locul ei din living. În mână ținea o carte dar rămasă cu privirea aninată de-un gând, uitase a-i mai muta filele. Privi ceasul. Ar fi trebuit să ajungă. Pleoapele picau plumbuite și renunță la așteptare, mergând la culcare.
Câteva secunde, minute sau ore, habar n-avea cât dormise. Zări umbra lui Dinu, lângă pat
-         De ce dormi aici? Și ce-i cu bagajele astea?
-         Nu vrei să vorbim mâine? E târziu, tu ești obosit...
Dinu era nebărbierit și încercănat. Un scrâșnet al dinților, un maxilar mult prea încleștat, aspreau vizibil trăsăturile feței. Avea în mână două pahare. Îi întinse ei unul.
-         Așa aș fi vrut să mă întâmpini, nu cu..., spuse transformând cele două genți într-o minge. Hai, Noelia, ți-ai pierdut antrenamentul, fetițo! o îndemnă, golindu-și paharul dintr-o înghițitură.
-         Nu mai beau, Dinu. Și n-ar trebui să mai bei nici tu, îți face rău.
-         Mda... și-ți pasă? Atât de mult, că-n lipsa mea ți-ai făcut bagajele. Mă mir că n-ai şi plecat.
O luă de mână, trăgând-o după el.
-         Sunt toate ale tale, Noelia, o duse bărbatul în fața dresingului. Pe ele de ce nu le-ai împachetat?
-         Nu vreau decât ce e al meu, Dinu. Dă-mi drumul, mă doare brațul!
-         Dar sunt ale tale, iubita mea! Sunt plata pentru timpul petrecut alături de mine. Aduc o geantă din debara și te ajut să le împachetăm.
-         Nu le vreau, Dinu! Nu mă reprezintă.
-         Mda, nu te reprezintă! Ai dreptate! Cu toată strădania mea, nu te reprezintă.
Dinu reintră în living aducând un alt braț de haine. Scoase bricheta fluturând flacăra pe marginea unei eșarfe.
-         Dinu, oprește-te! Ce vrei să faci?
-         Cum ce? Să le dau foc! Dacă tu nu le vrei...  ce să mai fac cu ele...
-         Le iau, Dinu. Dacă tu ești de acord, le iau. Hai, să mergem în living să discutăm!
-         Despre ce Noelia? Ți-ai făcu bagajele în lipsa mea, ți-ai căutat, cu siguranță și o casă, ai totul stabilit. Ce-ar mai putea schimba discuția asta? Vrei să îngenunchez în fața ta, să mă ploconesc să rămâi? Mi-am jurat că vei fi a mea de când mi te fâțâia prin fața ochilor nemernicul de Cosmin. Și te-am cumpărat. Ei, n-am licitat, nu m-am falimentat, te-am luat pe nimic. De unde crezi că a avut amica ta bani pentru petrecerea de ziua ei? Tu i-ai plătit-o! Tu ai fost prețul! N-ai prieteni, n-ai avut niciodată. Care nu te-au părăsit, te-au vândut! Ești un nimic!
Noelia își acoperi urechile, nedorind să audă răutățile, pe care acesta le debita. Se întemnițase de frica singurătății, dar se temea s-o recunoască.
-         Nu-i adevărat!
-         Sun-o!
-         Ești un monstru!
-         Da. Asta sunt! răspunse el, aprinzând eșarfa, de astă dată.
Flăcările înghițeau bucată de mătase  transformând-o într-o vâlvătaie care sporea continuu. Nu îndrăznea să țipe, nici să-l oprească, nici chiar să mai respire. Dinu era un clocot și cu cât i te împotriveai, mai tare dădea în foc.
-         Erai diamantul meu! Acum ești... ca toate celelalte, Noelia... Privește!  O dâră de scrum, atât rămâne și din cea mai fină mătase! dând drumul eşarfei în flăcări peste lucrurile trântite pe podea, după care ieși din cameră.
Se repezi, înhăță brațul de haine și-l aruncă în cadă. Fixă jetul dușului pe ele și-l ținu, până o ținură și pe ea picioarele. Se așeză pe marginea căzii, încercând să-și liniștească tremurul. O stare de leșin o încerca. Se spălă îndelung pe față.
Tresări, din living se auzeau două voci. Una era a lui Dinu. Intră în camera ei și-și strânse lucrurile împrăștiate, îndesându-le în cele două genți. Uneia, șutul lui Dinu, îi stricase fermoarul. Nu mai conta. Își trase pe ea o pereche de blugi, o cămașă și-și adună părul într-o coadă.
-         N-am comandat niciun taxi. Iubito, ai comandat tu? Cu ce te servesc tinere?
-         Mulțumesc frumos, dar nu beau! protesta vocea celuilalt bărbat.
Merse în living, îl cunoștea pe Dinu și furia  lui, puteau fi nimicitoare.
-         Iubita mea, ni te alături? De fapt, doar mie, domnul nu bea. Susține că a primit o comandă la această adresă. Cineva se ține de bancuri, tinere!
La vederea ei, tânărului îi înflori un zâmbet. Și ea-l recunoscu, era cel cu care flirtase Ana, în ziua în care merseseră după mașină. Se salutară, el lărgindu-și  zâmbetul, ea mai impentrabilă ca o fortăreață. Din arcuirea sprâncenei lui Dinu, deduse că nu-l încânta zâmbetul tânărului, și chiar n-avea nevoie de alt motiv de dispută.
Trecu în spatele ei, ținând-o protector, ca orice mascul care-și marca teritoriul. Prizonier între două trenuri aflate în mișcare, așa-și simțea sufletul. Din față o presa privirea cercetătoare a tânărului,  în ceafă simțea respirația lui Dinu Mai mult, acesta se aplecă și-o sărută zgomotos pe ceafă. Încercă să se desprindă din înlănțuire, dar brațelui lui Dinu erau de neclintit. Strânse din dinți de durere, dar chipul îi rămase la fel de impasibil.
Se bucură când tânărul se decise să plece. Vru să-l conducă, dar Dinu o opri.
-         Știe drumul. Nu-i așa, tinere?
Acesta nu plecase din spatele ei. Își înfășurase una dintre palme în coada ei, obligând-o să se răsucească spre el. Mâinile lui lunecau lin pe gâtul ei spre sâni încercând să-i descheie cămașa și urcau atingându-i buzele. Pentru că-și întoarse fața, se răzbună într-un sărut animalic. Durerea o amorți și nu simți nimic decât gustul sângelui.
-         Ești o bijuterie! Cum poți să îmbraci, trupul ăsta perfect, în hainele astea ordinare? E o blasfemie! se enervă trăgând de nasturii cămășii. Uite, ce cârpă...
-         Dinu, te rog! încercă să-l oprească.
O eliberă brusc și până să se dezmeticească,  îi smulse cămașa de pe ea.
Rămase în fața lui, dreaptă și sfidătoare. Părul i se desfăcuse din legătură. Printre firele răvășite, îl văzu ridicând palma s-o lovească.
-         Pleacă! Acum! Pleacă! Dispari!
Și-o tot împinse, cu fața desfigurată a nebunie, până în mijlocul străzii, unde se dezechilibră și căzu. Simți arsură în cot, în palmă, umăr,  pe față, dar tot ce simțea era nimic, comparativ cu zidul de ură care-o izbise. O privi câteva secunde ca pe o gânganie, pentru care nu merita să-ți murdărești nici măcar talpa piciorului.
-         Nu vreau să te mai văd, niciodată! Niciodată, să nu-mi mai ieși în cale! rosti printre dinți.
După câțiva pași se opri, ea nu îndrăznise nici să geamă. Din locul în care era aruncă spre ea cămașa sfârtecată.
Auzi zgomotul porții, apoi ușile trântindu-se.
Dincolo de una dintre uşi, trupul unui bărbat rămas parcă fără mâini luneca lin, prăbuşindu-se într-un hohot. 

10 comentarii:

  1. Cand iubirea doare, cuvintele asteapta tacute lacrimi sa le spele de intunericul in care coboram pas cu pas in cautarea luminii

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sau acolo unde doare, ceea ce avem, nu e iubire. Seară cu bine , Cristina! Și o îmbrățișare, cu mult drag!

      Ștergere
  2. Sau poate ca doar iubirea nu e de ajuns. Pare un cliseu, nu? Dar e atat de adevarat...

    RăspundețiȘtergere
  3. Iubirea doare într-un fel aparte, cumva dând putere, nu luând-o. Dincolo de ea sunt suferinţele adevărate, cele care seacă, care nu mântuie, care irosesc suflete. Noelia mi-e tot mai dragă, aşa cum tu îmi eşti tot mai dragă cu fiecare rând, cu fiecare gând, Daniela.

    RăspundețiȘtergere
  4. Iubirea,bibelou de portelan.....Cu bune si rele,face parte din noi.Daca nu ar durea,garantat nu ne-am da seama ca exista.
    semneaza un anonim: Dan Finnian

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oare de ce? Seară bună să ai, Dan! Gând bun ție, mă bucură mult trecerea ta și neuitarea!

      Ștergere
  5. Estou alegre por encontrar blogs como o seu, ao ler algumas coisas,
    reparei que tem aqui um bom blog, feito com carinho.Posso dizer que gostei do que li e desde já quero dar-lhe os parabéns, decerto que virei aqui mais vezes.
    Sou António Batalha.
    Que lhe deseja muitas felicidade e saúde em toda a sua casa.
    PS.Se desejar visite O Peregrino E Servo, e se o desejar siga, mas só se gostar, eu vou retribuir seguindo também o seu.
    http://peregrinoeservoantoniobatalha.blogspot.pt/

    RăspundețiȘtergere
  6. Am citit totul pana la final cu mare placere.

    RăspundețiȘtergere

Faceți căutări pe acest blog