Drumul continuă fără ca vreunul dintre ei să mai scoată un sunet. Urcară în apartament și-n vreme ce ea își proba noile achiziții el se refugie în bibliotecă.
În ultima vreme doar aici se simțea acasă, era dealtfel singurul loc unde reușise să-și impună punctul de vedere în privința decorării, era universul în care putea gândi, ascultându-și gândurile.
În urma decesului bunicii sale, Nina, ca unic succesor, moștenise casa părintească a tatălui său.
Acum o lună de zile editura cu care colabora organizase un turneu de promovare a cărților tipărite în ultimii doi ani și printre orașele vizate se regăsise și orașul natal al Ninei. Mai bine spus al tatălui acesteia, căci ea era bucureșteancă cum preciza cu aplomb cui îndrăznea să sugereze altceva.
Odată ajunși acolo trecură și pe la proprietatea cu pricina. Un colț de rai peste care se așternea cuminte patina timpului și ruginiul mai multor toamne.
Încă de la prima vizită din urmă cu trei ani se îndrăgostise de ea. Mică, cochetă părea locșorul ideal pentru un trai liniștit, departe de tumultul capitalei, care devenea pe zi ce trecea mai obositor.
Odată intrat în curte, simțise salutul binevoitor al pomilor peste care se scutura ca o tandră îmbrățișare verdele primăverii. Cărăruia pavată cu simpli bolovani, cândva văruiți, șerpuia ușor către un cerdac în care o adiere rebelă făcea să se legene ușor un balansoar, o adevărată operă de artă. Ca mai toată lemnăria casei și el era lucrat de mâinile pricepute ale bunicului Ninei. Tâmplar, așa spunea ea despre bunicul ei, un simplu tâmplar, dar minunile ieșite din mâinile lui o contraziceau.
Mobilierul din casă și câteva sculpturi descoperite într-una dintre magazii dovedeau talentul celui ce le lucrase. Pășea fascinat prin casă încercând să nu tulbure cu nimic frumusețea statică și liniștea cuminte peste care se așternuse praful. Descoperi într-una din camere un birou, pentru care ar fi renunțat bucuros la masa lui de lucru. Atingerea lui îl înfiorase. Simțise energia pământului în fiecare fibră iar aspectul ușor noduros îi amintea de durerile vieții pământești. Se oprise și Nina în dreptul lui și exclamase mirată:
- Încă mai există? Ar trebui băgat pe foc. Dar ce vorbesc eu? Toată mobila e așa urâtă, uite ce aspect tern are întreaga casă și cât praf. Și mileuri... și covorașul de pe peretele bucătăriei, auzi moștenire de la stră-stră-bunici. Mi-a tot împuiat bunică-mea capul, cu zestrea ei primită de la calendele grecești.
Nu se lipise nimic de nevastă-sa, nimic din simplitatea covârșitoare și atât de adevărată a acestei case. Părea că nimic n-o lega de ea, deși aici erau și rădăcinile ei. Trecuse oftând peste toate afirmațiile ei, bucurându-se că piața imobiliară era în declin și soția sa optase pentru o închiriere pe termen lung. Își amintea că agenția găsise destul de greu un client dar se rezolvase. El ar fi fost mulțumit s-o închirieze unei familii căreia să nu-i perceapă chirie, dar care s-o întrețină.
- Ești nebun?! Dar ce-s eu, cumva Maica Tereza? Mai bine o vând sub preț decât s-o închiriez de pomană.
- Mă gândeam că o mână de om gospodar în curte ar readuce proprietatea la viață.
- Care proprietate, Grig? Coșmelia asta?! Casa nu face doi bani, omule! Terenul e cel ce dă valoare. Pot s-o și dărâme cei care-o vor folosi următorii ani, nu mă interesează.
- Dar e casa bunicilor tăi! ripostase el uimit.
- Da, e casa în care mă abandonau ai mei, în vacanțele de vară ca să se poată distra liniștiți. Doar asta e!
- Sunt convins că în timp valoarea îi va crește. Las-o acolo uitată. Doar n-ai rămas în acei bani.
- Tu ai bani! Eu abia acum mă străduiesc să fac. Ce știi tu, care te-ai născut bogat.
Tăcuse. Nina îi închisese, iarăși, gura cu una din replicile ei celebre. Nu era meritul lui că provenea dintr-o familie înstărită dar nici vina lui. Niciodată nu făcuse caz de posibilitățile lui materiale dar Nina nu pierdea nicio ocazie să nu se victimizeze, deși tare îi mai plăcea să-i cheltuiască.
Închiriase căsuța unei firme, contra unei chirii mai mici, spre disperarea acesteia. Noul chiriaș nu dorea decât două camere și acelea nemobilate. Înțelesese din discuțiile interminabile ale soției lui cu agenția că îngrămădiseră toată mobila în cealaltă cameră și-ntr-o magazie. Dar se bucurase pentru că, prin închiriere, câștigase timp.
Se convinsese acum la cea de-a treia vizită de veridicitatea primei impresii și da, își dorea casa exact așa cum era acum, fără nici o imixtiune a modernismului în care nu se mai regăsea. Nu îndrăzni însă să afirme nimic în fața Ninei căci cu atât mai mult, aceasta, ar fi făcut tot posibilul să se debaraseze de ea.
Făcuse greșeala cândva să-i mărturisească acesteia că visul lui era să renunțe la viața în capitală și la cariera sa academică pentru un trai liniștit înconjurat de copiii, care tot întârziau să apară, pentru un post de simplu profesor într-un mic orașel, dar cu mai mult timp pentru ceea ce era cu adevărat una din rațiunile vieții lui, scrisul. Îl privise ca pe un nebun, atunci, și era convins că părerea ei nu se schimbase de aceea învățase să-și păstreze, anumite vise, doar pentru el.
Contractul expirase și firma își dorea o prelungire dar Ninei i se părea mai profitabilă vânzarea. Spre norocul lui aceasta ceruse un preț astronomic, intangibil firmei în cauză. Ajunseseră la un compromis, prelungiseră contractul cu încă un an dar cu clauza că în situația în care aceasta găsea un cumpărător firma avea treizeci de zile pentru a elibera proprietatea.
Privi spre ceas și observând ora încă rezonabilă formă numărul Adelaidei.
- Ce mai face nepoata mea preferată?
- Face bine, Grig! Dar ce minune să te aud! Ești în capitală, v-ați întors?
- Acum câteva minute.
- Bau–bau e pe lângă tine? Să vorbim codificat?
- Adel... știi, că nu-mi place să-i spui așa!
- Știu, dar nu mă pot împiedica, chicoti veselă Adelaida. Cu ce pot ajuta unchiule?! reveni acesta serioasă
- Așa bătrân mă face să mă simt, apelativul acesta... Vreau să ne vedem, mâine. Ești la birou?
- Hai, nu te mai văita! Că de fiecare când vii trebuie să jur că ești unchiul meu, om căsătorit și așezat la casa lui, altminteri toate colegele și măritate și nemăritate ar tăbărî pe tine. Să nu vii fără verighetă că mă scalpează astea! continuă aceasta râzând.
- O să încerc! intră și el în jocul nepoatei sale. Noapte bună, salutări lui Ovidiu.
- Eii... nu mă lăsa așa dă-mi un indiciu. Ce problemă ai?! E ceva cu tine, Grig?
- Nuuu. Consider-o întâlnire de afaceri. Nu ești tu asistenta mea de bază?
- Sau cea care scoate castanele din foc, când ți-e ție lene să te apleci, interveni aceasta prăpădindu-se de râs.
- Oricum ar fi, rămâi nepoata mea preferată.
- Știu, norocul meu că-s unica... dar te iubesc, oricum!
Era o nebunie nepoata sa. Era topit după ea. Unicul copil al surorii sale, moștenise frumusețea mamei ei și inteligența familiei. Sora lui absolvise dreptul, dar pasionată de pictură nu profesase niciodată, dar nepoata sa, da. Și-n asociere cu o colegă își deschisese după multă luptă, un birou notarial. Acum că încet, încet își făcuse și clientelă și totul îi mergea foarte bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu