luni, 5 ianuarie 2015

Noelia (12)

    Lucrările de renovare, la apartamentul în care urma să se mute Ana erau pe sfârșite. O văzuse desenând, o văzuse proiectând, o auzise argumentându-și cererile și câștigând în disputele cu echipa de lucrători angajată.
   Trebuia să recunoască, Ana se dovedea o minte ageră, pricepută, bine documentată, făcând totul cu o precizie ieșită din comun. Sofisticată, elegantă, până la extravaganță, Ana uimea cu vastitatea cunoştinţelor sale.
De la întrerupătoare până la ultima piesă de mobilier Ana superviză totul. O nuanţă mai închisă, fleacuri, peste care ea ar fi trecut, pentru Ana, se dovedeau probleme capitale. Și-n acestă privință era incontestabilă asemănarea ei cu Dinu.
     O fascina personalitatea Anei, dar tot n-o plăcea. Era un ceva în ea care-o speria, poate perfecțiunea, poate autocontrolul, siguranţa. O privise citind, o studiase vorbind la telefon, o urmărise mâncând, până și starea de relaxare părea studiată. Îi lipsea spontaneitatea, era ca un ochi al treilea, adulmecând mișcările celor din jurul ei, ca nimeni și nimic să n-o poată lua prin surprindere.
      Dinu o speria prin accesele de furie, brutalitatea cu care se impunea, dar lui îi zărise și latura umană, era, acolo, în el, poate uitată, poate rătăcită sau ignorată. Ana, în schimb, era ceea ce ea numea omul oglindă, îi amintea de mama ei și aceasta  o îngrozea. Aceeași oglindire, dincolo de care era imposibil de pătruns.
    Urmară mai multe zile marcate de agitația inaugurării, zile de petreceri, de invitați, care de care mai sofisticați, de figuri, mai mult sau mai puțin,  cunoscute. 
    Ea, la rându-i, se achitase onorabil de rolul ei, etalând cu grație ținutele alese de Dinu. Îl simțise mulțumit de prestația ei, o citise în ochii lui, în privirile cu care o învăluia și, recunoștea, profitase, ațâțându-l, lipindu-se de el. Simțea nevoia să fie generoasă cu el, poate pentru libertatea de care se bucurase în ultimul timp sau poate pentru că descoperea că fericirea e o alegere personală.
    Luase permisul auto, avea mașină, avea iubirea lui Dinu și avea orele de dans. Prea mult timp pierduse plângând după ceea ce nu avea, nu avusese, prea mult timp.
    Într-una dintre seri, după ce salutase, la brațul lui Dinu, toată adunarea de chipuri, se retrase într-un colț pierzându-şi privirea şi gândul printr-o fereastră. Pe femeia care se apropie, întinzându-i o cupă de șampanie, o știa. Laura era numele ei. Îl reținuse pentru că avea o melodicitate aparte, contrastând cu chipul aproape masculin, datorat în mare parte tunsorii băiețești, lipsei machiajului.
-         Ești fascinantă, Noelia, prin prezența ta atât de absentă!
   Zâmbi, sorbind din șampanie. Dinu o prevenise să nu pice în jocul lor.
-     Te privesc, și-o privesc pe Ann, ea s-a construit să fie cum e, tu ai nativ. Am o propunere pentru tine, dar cred că trebuie să i-o prezint întâi lui Dinu, nu?
Se simţi atinsă de răutatea, din ultima replică, dar nu lăsă să se vadă.
-         Probabil așa ar fi cel mai bine! Mulțumesc, pentru șampanie! îi spuse, plasându-i, fără jenă, paharul din care sorbise.
O auzi izbucnind în râs dar nu se opri, continuându-și drumul spre Dinu.
-         Doamna Mioara s-a simțit cam rău în ultimele zile, pot să urc la ea câteva minute?
-         Noelia, ce ai în comun cu babele astea nebune, nu pot să pricep, dar fie! Și, da, du-le și ceva dulciuri, sunt din belșug!
I-ar fi sărit de gât pentru ultimele cuvinte dar se abținu, știindu-i interesul pentru locuințele pe care acestea le dețineau în imobil.
   Știa că buna doamnă era singură la ora aceasta, așa că scotoci la locul știut după cheia de rezervă.
-         Doamna, Mioara, Noelia sunt! strigă după ce deschise ușa.
-         Intră, Noelia, intră, draga mea! Ce bucurie îmi faci! Iartă-mi picioarele, pe zi ce trece mai bătrâne, mai încăpățânate, împiedicându-mă să-ți ies în întâmpinare.
-         Cunosc bine drumul. V-am adus niște prăjiturele, am pus câteva și pentru sora dumneavoastră, dar i le las aici, de la mine nu le-ar vrea neam.
-       Nici de la mine, știi bine. Mulțumesc frumos, și-n numele ei, se va descurca Janet, și de astă dată. Și mai apoi, o va înnebuni de cap pe aceasta să-i mai facă. Dintotdeauna a fost o devoratoare de dulciuri, mai ales gratuite, zâmbi făcându-i din ochi. Nu știu ce va face cu tot ceea ce agonisește. Dar tu ai venit să mă bucuri și eu te încarc cu urâtul din viața mea!
-         Nu e nimic urât în viața dumneavoastră. Și-mi pare rău că n-am vreme, pe cât mi-aș dori să vă pot  asculta minunatele povești. Aveți nevoie de ceva? Să vă fac un ceai? Să vă spăl vasele?
-         Fugi de lângă chiuvetă, copilă! Se ocupă Janet mâine dimineață, a venit doar o fugă astăzi, ieri au avut botezul nepoțelului.
-         Știu. Îmi pare rău că n-am putut urca mai devreme, spuse mânuind cu grijă ceainicul.
-         Noelia, o să te certe Dinu că întârzii. Aud muzică jos. Aveți musafiri.
-         Da, parcă nu se mai termină. Nu noi, Ana are. De fapt, ea și Dinu, că se învârt în același cerc.
-         Tu ce-ai mai făcut? Cum merge dansul?
-         Știți... am permis! Poate vă iau într-o zi în plimbare.
-         Mi-ar face plăcere, Noelia! Felicitări, draga mea! Dar e nedrept să-ți irosești timpul cu mine. Ești tânără, ești frumoasă, distrează-te cu cei asemenea ţie uită-te la mine, cât de repede trec toate. Închid ochii, uneori, și amintirile năvălesc de parcă au fost ieri. Mai deunăzi, atât de reale mi-au părut că nu pricepeam ce mă împiedică să mă ridic, să dansez. Și, dacă ar fi să merg undeva cu tine, da, aș merge să te văd dansând.
-         Mi-am notat, spuse Noelia, turnând ceaiul și aranjând alături câteva din prăjiturelele aduse. Gata, acum e vremea poveștilor.
-         Ce să-ți mai povestesc, copilă dragă? Și nu te-aș mai reține. Nu-mi place când îl aud pe Dinu țipând... la tine...
Noelia se îmbujoră dar își ascunse chipul în aburul ceaiului.
-         Off, sunt și bătrână și toantă! Noelia, iartă-mă!
Lăsă ceașca jos și se cuibări la pieptul bătrânei doamne.
-         Tu, minune de fată!
Clipe ca aceasta erau clipe de răsfăț sufletesc. Nu, n-o uitase pe Buna! Cum ar fi putut?! Când toate rugăciunile le care le știa le învăţase cu Buna,  încă din vremurile în care literele erau niște gândăcei. Buna era în tot ceea ce știa,  era acasa ei, o acasă pe care și-o îngrămădise într-un colț de suflet la plecarea în lume. O bucurau căldura și liniștea, rătăcite odată cu plecarea ei, și regăsite, aici, la pieptul doamnei Mioara.
        Unele zile se desfășurau lin, uşor apatice, altele erau tumult. Ana și Dinu plecau dimineața și se întorceau târziu în noapte, ca doi parteneri de afaceri. De câteva ori îl auzise pe Dinu ridicând tonul la Ana. O mirase dar nu se amestecă.
-         Tu ești inconștientă!
-         Poate că sunt, dar nu mai am timpul necesar să las lucrurile să curgă. Știi bine, că nu-l mai am!
Îl simțea pe Dinu tensionat, și-n multe seri prefera să stea cuminte, în dormitor, citind sau urmărind un film. Cu toate încercările Anei, Noelia nu-și dorea o apropiere mai mare de ea deşi simțea că era genul pe care era mai bine să-l ai prieten decât dușman.
-  Probabil antrenamentele Noeliei sunt tot mai solicitante și tot mai îndelungate. Poate mai ieșim și noi trei, într-o seară...
-         Nu-mi doresc decât să scap de tine, să-mi achit datoria!
-         Ai o viață de dat? Pentru că asta-mi datorezi!
-         Cățea!
O îngrozeau aceste mici frânturi de dialog și mintea ei fabrica tot felul de scenarii. Nu-și mărturisise temerile nimănui, cui ar fi putut s-o facă? În clipe ca acestea își redescoperea singurătatea. 
Și atunci se refugia în dans, în studiu, în citit. Era puține locurile în care nu se simțea singură: biblioteca și biserica. Și spera să mai fie scena.
 Nici nu-i păsa de vânătăile de pe brațe, de pe picioare. Intrată în sala  de dans uita de toate.
Roxana se dovedi a fi un om minunat și încet, încet simți bunăvoință și din partea celorlalte. Acum, Nick era cel mai rezervat cu ea, dar era prea fericită de dans, de lumea în care pășea.
Într-una dintre zile, Ana o rugă s-o însoțească în oraș.
-         Am de căutat un cadou și mi-ar fi de mare folos sfatul tău.
-         Doar ca însoțitoare, Ana. Nu sunt deloc pricepută, Dinu ți-ar fi fost mult mai de folos.
Nu-i convenea dar nici n-o putea refuza. Dinu îi ceruse să-i acorde sprijin. Și acesta în ultima vreme era tot mai irascibil.
Era o femeie inteligentă, amuzantă dar Noelia tot își dorea să fie în altă parte.
- Ce zici ne răsfățăm și noi în weekend la un salon? Am descoperit o oază de liniște, frumos și relaxare, dansul o fi, el, o plăcere dar solicită tot organismul. Nu-ți mai spun, că Dinu a fost încântat de idee. Poate chiar ne va însoţi.
Surâse. Ana știa cum să pună problema. Cum ar fi putut să refuze?! Dar până în weekend mai era, poate intervenea ceva în programul lui Dinu, cine știe. O ajută pe Ana să ducă în casă cumpărăturile privindu-ţi deseori ceasul.
- Știi, o opri Ana, chiar la ieșirea pe ușă, mi-ar plăcea să te văd repetând, dansând. Mi-a plăcut dansul tău de la restaurant...
- Ei, mai durează până ce voi urca pe scenă, Ana. Mai am mult, tare mult de lucru.
- Până atunci, poate mă inviți la una dintre repetiții.
- Nick are reguli stricte în privința dansului, a repetițiilor, dar vorbim.
- Hmm... pare un mic dictator, Nick ăsta!
Noelia tăcu. Realiză că orice altă replică ar fi prins-o și mai mult în lațul Anei. Intră în casă și după câteva minute se îndrepta spre sală.
Zărise perdeaua de la apartamentul acesteia mișcându-se, un fâlfâit discret dar ceva îi spunea că nu era o adiere întâmplătoare. Ultima privire care i-o aruncase Ana îi aminti de privirea unui șarpe și se temu. Duse mână la gât și strânse  cruciulița de argint lăsată de  Buna.
-         Vezi că toată lumea e aricită, îi șopti Roxana la intrarea în sală.
-         Din cauza?
-         Mai mult vorbim decât ne mișcăm, interveni Nick, nervos.
Noelia își luă locul în formație. Dar, astăzi, parcă avea două picioare stângi, nimic nu-i ieșea. Un ceva din interiorul ei, îi bulversa orice avânt sortindu-l eșecului. Observă privirea plină de reproș a lui Nick, îi observă și buzele strânse, strânse din dinți contractându-și excesiv întreg corpul. Știa pașii, execuția lor nu era o problemă dar lipsa atitudinii făcea ca totul să pară un chin, sporind nemulțumirea lui Nick. Linia buzelor acestuia devenea tot mai subțire. Îi simțea iritarea.
-         Defilați ca niște soldăței de plumb orbi! Unde vă e bucuria, unde vă e armonia? La naiba! Mă apuc de teatru de păpuși. Măcar ele nu clipesc neajutorate. Opriți-vă! Plecați! Ne pierdem timpul, și eu și voi!
Neatentă la spusele lui Nick, Noelia continuă să danseze. Într-un târziu, ca un ecou, prinse ceva din finalul cuvintelor acestuia. O secundă de neatenție și piciorul îi lunecă necontrolat. Strânse din dinți dar durerea era mult prea puternică. Lacrimile țâșniră nechemate. Se ghemui în locul în care era.
-         Stai cuminte, nu mai mișca! Roxana, adu-mi  o fașă, dar mai întâi crema! continuă acesta palpând zona dureroasă. E doar o contractură, nu e nimic rupt. Fetelor, ne vedem mâine la aceeași oră și pregătiți-vă și bagajele, poate mâine va fi o zi mai bună!
Noelia simțea durerea atenuându-se sub mâinile lui și dădu să se ridice.
-         Ți-am spus să stai locului! spuse acesta la fel de nervos.
În sală mai erau ei doi și Roxana care se apropie întinzându-i o sticlă de apă de la frigider. Noelia întinse mâna dar Nick i-o smulse.
-         Cum te duce mintea că ai putea bea atât de rece, la cât de încălzită ești? E pentru picior! Mulțumesc Roxana, poți pleca. Mă descurc de aici.
-         Știu, zâmbi aceasta, doar nu-i prima căscată, au fost altele și mai mari, îl bătu pe umeri prietenește.
Îi făcu un semn cu mâna și Noeliei, care privea cum Nick plimba sticla rece pe gamba ei.
-         E nevoie de comprese reci.
-         Mi-e frig, murmură ea. Am o bluză în rucsac.
I-o aduse. Și-i puse peste  și o bluză de-a lui.
-         E doar o senzație, va trece, spuse continuând să-i plimbe sticla, care nu mai era atât de rece, pe gleznă.
-         Iartă-mă! Chiar nu știu cum s-a întâmplat.
-         Trebuie să fii mai atentă, mai aici. E greu să faci bolovanii să zboare, Noelia. Iar tu, astăzi, ai fost  un mare bolovan.
-         Știu.
Era nervos, mult mai irascibil, l-ar fi întrebat de ce, dar ezită.
-        Comprese reci astăzi, iar mâine calde. Și repaus trei zile.
-         Mulțumesc, rosti ea, dând să se ridice.
-         Sprijină-te de mine, până te echilibrezi. Pune cu grijă piciorul în pământ nu-i da drumul ca din avion. E firesc să mai doară. Se va relaxa la noapte să nu uiți de comprese!
Ceva în tonul lui se schimbase, până și încordarea de pe chip se mai domolise. După câteva încercări Noelia se simți stăpână pe mișcări și se desprinse de el dar niciunul nu se depărtă.
-         Ești foarte tensionat, Nick! își apropie ea mâna de obrazul lui. Ce este atât de grav, de te tulbură atât de mult?
-         Decesul Sandrei ne-a destabilizat. Am ratat un angajament, vom rata și altele, proprietarul sălii de repetiții a mărit chiria. Și mai sunt... oftă el.
Simți disperare în glasul lui, o disperare dureroasă. Mintea golită parcă de hăul din ochii lui nu găsea nicio silabă de alinare. Se trezi îmbrățișându-l. Regăsi o căldură cunoscută dar prea de demult rătăcită, chiar tresări de emoție. Îi plăcea în brațele lui. Închise ochii și oftă. Un tremur imperceptibil se strecură între ei dar dispăru precum apăruse. Îl simți strângând-o la piept. Era liniște în brațele lui. Sărutul veni firesc. O atingere suavă, mai mult o îmbrățișare, ușor stângace. Se temu de tresărirea ei când realiză că-și dorea mai mult. Își simți trupul descătușat, se simți topindu-se și se bucură că brațele lui o încolăceau, buzele lui pătrunzând-o. Și-l primi, dăruindu-se. Uitase de picior, de durere. Își dorea să nu se mai termine.
-         Nu se poate, Noelia! Ce tâmpit sunt!
-         Taci! Nu vreau să-ți pară rău, nu vreau!
Nick tăcu, privind-o. Nu-i venea să creadă ce i se întâmpla.Cum să nu-i pară rău, când era rău. Din ochii fetei se prelingea o lacrimă. Și nu era de durere, era de bucurie. Chipul Noeliei înflori. O simți fericită.
Și-ar fi dorit să-i poată spune că se îndrăgostise de ea. Nu, nu acum, ci chiar de la primul lor dans. Că-l cucerise chiar și toate acele tâmpenii făcute, cu tristețea ei, cu surâsul ei nedumerit, cu lumina ce-i izvora de pe chip.  Dar nu-i putea spune nimic din toate acestea.
-         Cum să nu regreți o tâmpenie?
-         Asta crezi că a fost? Păcat! Eu am simțit altceva.
Se aplecă culegându-și rucsacul și după ce și-l puse pe umăr se-ntoarse spre el:
-         Nu știi să minți! Ne vedem mâine.
-         Piciorul tău are nevoie de repaus, murmură el. Te duc eu acasă.
-         Sunt cu mașina, cred că mă descurc.
-         Ba deloc! Ori te duc eu, ori iei un taxi, ori suni pe cineva să vină să te ia, dar în niciun caz nu-ți permit să conduci.
-         Bine.
-         Bine ce?
-         Nu conduc, merg cu tine.
Blestemata aceea de contractură picase cum nu se putea mai prost. Sperase ca în acest weekend să urce și ea pe scenă, într-un ungher, acum totul se năruise. Se chinuia să nu plângă dar lacrimile erau toate grămadă și tot efortul ei se dovedi zadarnic. Se șterse cu mâneca bluzei ca un copil. Îi mulțumi în gând lui Nick că o privi în tăcere. 
Oricum, ce-ar fi mai fost de spus?!

4 comentarii:

  1. Se întâmplă deseori ca în viaţă, plecând la un drum, cu un scop anume, să ajungem (cu sau fără voia noastră) să batem alte cărări. Călcatul strâmb are o conotaţie urâtă-n limba românească, cumva, ca o consecinţă a neatenţiei cu care străbatem drumul vieţii. Nebăgarea de seamă datorată visării cu ochii deschişi, stare în care ne regăsim toţi în anumite momente, duce la entorse, la dureri neprevăzute. E drept, ca să închei într-o notă mai optimistă, cine-şi doreşte să meargă mai departe pe drumul cel bun, până la vindecare, merge şi-ntr-un picior.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se întâmplă multe în viață, da! Doar viața nu-i o întâmplare!

      Ștergere
  2. Noelia... fragila si puternica in acelasi timp, prinsa intr- o viata ca o haina de imprumut care nu i se potriveste. Cum ni se intampla uneori si in viata Doar ca noi gasim in cele din urma drumul bun si drept la care visam, chiar daca ne mai impiedicam, strangem din dinti, ne stergem lacrimile si ne ridicam, privind inainte, mereu inainte, purtand cu noi greselile pe care le-am facut nu ca o pedeapsa, ci pentru a invata sa nu mai gresim. Viata nu ne ofera doar clipe de frumos si poate ca asa e mai bine, pentru a aprecia cu adevarat ceea ce avem.
    Va reud
    si Noelia sa-si gaseasca drumul? Eu asa cred

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Când s-a născut în mintea mea, Noelia avea un drum al ei. Nu-i știam toate răspântiile, toate denivelările dar întrezăream un drum frumos. Apoi viața mi-a amestecat cărările și mi-am luat câteva clipe de odihnă, să-mi limpezesc privirea, gândurile. În tot acest timp, Noelia m-a așteptat cuminte, și ea, și alții. Și, iată-ne de mână, nu știu cât de puternice dar, cu siguranță, încrezătoare.
      Mulțumesc, Cristina! Pentru prietenia ta și pentru acest ” eu așa cred”!

      Ștergere

Faceți căutări pe acest blog