Noelia (6)

Intră în sală urmată de Cosmin, mult mai stresat decât ea.

-         Hai, amice, curaj,  nu te taie nimeni!  Vrei să renunțăm? Fără să fi încercat?

-         Off... urcă,  e târziu! o pofti acesta. Am promis că mă fac de râs, acum suport. Numai idee bune am!

-         Pare linişte pe aici. Poate s-a anulat, din lipsă de doritori sau curajoși, mai știi?!

-         Îți face plăcere, văd!  mormăi, ca pentru el, Cosmin.

Odată deschisă uşa sălii,  până și ea tresări.  Erau doritori, și chiar destui. Ore câți ca să-nvețe să danseze, câți veneau pentru o brumă de mișcare sau pe câți dintre ei îi alungase singurătatea traiului ori monotonia acestuia? Gardurile locuințelor deveneau tot mai înalte, ușile tot mai ferecate, până și la ferestre zărea, deseori, obloane metalice sau din lemn, lumina abia  găsind câte-o crăpătură ori o banală imperfecțiune  prin care  să se strecoare.

Nu știa ce gândise acceptând, dar acum privea amuzată forfota din jurul ei, forfota specifică fiecărui început. Dintr-un colț de sală se revărsă asupra lor, ecourile unui vals. Tresări, acum realiză,  nu mai dansase de la nunta Taniei. Se trezi unduindu-se și mimând câțiva pași. Simți privirea lui Cosmin și a altora. Pentru ea, dansul era un alt fel de a visa.

-         Tu chiar ai poftă de dans!

-         Sunt melodii irezistibile, da! se temperă ea.

Își aminti de orele de balet, de clapele pianului din sală, de mâinile profesoarei. Rămânea deseori cu ochii țintă pe felul cum pluteau abia atingându-le. Când o anunțase pe mama că vrea balet, acesta o ignorase. Cu tatăl ei alesese primele opincuțe, rucsacul albastru pe care Buna îi brodase cu migală numele. Se întreba și acum ce s-ar fi întâmplat cu ea, dacă după vreo trei ani, nu s-ar fi împlinit profeția mamei: n-ai unde-ți rupe picioarele!

Suferise enorm. Doar Buna îi alinase durerea. Era ziua repetiției generale. Întârziase și căzuse pe treptele acoperite de gheață de la intrarea sălii unde repetau. Atunci pe loc nu simțise nimic dar după câteva minute nu-și mai putea mișca brațul. Fractură la antebraț, luxație la picior. Ajunsese de urgență  la spital și, firesc, mama ei se ocupase de tot. Stătuse cu mâna în ghips, mai bine de-o lună, apoi ore de exerciții și refacere, ore de morală, până ce mama câștigase, cum câștigase toată viața ei.

Ora de dans începu firesc, o profesoară destul de înțepată le arăta pașii de bază. Pe lângă ea se mai învârtea un arlechin, mai mic de statură, teribil de amuzant.

Nu era prea mult dans, dar era râs și voie bună. Pașii lui Cosmin nu prea se legau dar compensa cu umorul.

-         Tu ești atent sau nu! îl apostrofă ea. Nu pentru mine număr!

-     Când face profa, pauză de țigară, poți să-i ții  locul, îți ies mai bine decât ei, numerele.

Bine strecurate, pastiluțele de umor, stârneau hazul tuturor celor care le auzeau, nu doar Noeliei, care se străduia să rămână serioasă, observând grimasa de pe chipul celei menționate.

-         Ați venit la cursuri de dans, nu la stand up comedy. E relaxare și voie bună, dar parcă ar merge și puțină concentrare, veni și atenționarea, încadrată de-un surâs profesional.

-         Vă contrazic, nu era nimic trecut despre concentrare în pliant, doar relaxare și voie bună! o combătu el, dar fără prea mult succes, că imediat se trezi înhățat de-o aripă și tras în mijlocul sălii de dans.N-aș zice... că o să fac față, riscul e al dumneavoastră, murmură el, privind spre Noelia care se prăpădea de râs. Știți, partenera mea se descurcă mai bine, chiar foarte bine, i-aș putea ceda locul... sau pe al dumneavoastră, încercă el o ultimă soluție, disperată.

-         Am observat, partenera dumneavoastră, excelează, chiar! Cel care are nevoie de lecții, sunteți dumneavoastră, completă revenind la chipul de ceară.

Se lăsă mânuit și manevrat mai ceva ca pe o marionetă. Nu dansa, doar se mișca, mai mult inconștient, încurcând piciorul stâng cu brațul drept și tot așa.

-         Îmi făceam probleme că am pus un kilogram pe mine. O să mă rog să fi avut mai multe, să mai rămână ceva din mine când o fi să încheiem cursurile de dans.

-         Ei, încă o meditație, direct de la sursă, glumi Noelia, arâtând spre cea care vorbea la telefon și vom avea în față un posibil campion.

-         Da, da, da... râse el, aplecându-se și el după telefonul lăsat pe pervaz.

Brusc zâmbetul i se topi lăsând loc unei încruntări.

-         Știu. Trebuie să pleci!

-         Noelia  iau un taxi, îți las mașina, să ai cu ce ajunge acasă.

-         Nu mai zăbovi! Pot lua eu un taxi.

-         Ești sigură?

-         Absolut.

-         Mulțumesc! o sărută acesta pe obraz, înfășcând-și geanta.

Primele clipe după plecarea lui se simți ușor stingheră și un prim impuls fu să-l urmeze. Dar se relaxă, constatând că mai erau zece minute iar lumea deja se foia a plecare. Închise ochii și se lăsă purtată de melodie. Din când în când trăgea cu ochii la mișcările celorlalte cupluri.

-         Am remarcat de la primii pași, am în față o profesionistă! Eu sunt Zvetlana, continuă, întinzându-i mâna. Și nu sunt româncă, după cum se observă, din accent.

Era o apariție, Zvetlana. Iar acum cu acest zâmbet pe față părea mult mai umană. Pentru o clipă își aminti de chipul impenetrabil al profesoarei de balet din copilărie. Concentrare și rigurozitate. Regăsea aceleași trăsături, mister și multă eleganță până și-n modul în care privea. Nu reușea s-o încadreze într-un tipar de frumusețe. Mâinile trădau ceva ani în plus dar trupul armonios, mersul elegant, era convinsă, că atrăgea, încă, și privirile elevilor de liceu.

-         Noelia, îmi pare bine! Doar accentul, vorbești foarte bine limba română. Și ca să revenim, la întrebarea pusă: n-aș putea spune așa, dar, dansul mi-a fost profesie, o perioadă de timp, da!

-         Atunci trebuie să felicit antrenorul și, bineînțeles, pe tine. Se vede că a avut pe ce lucra dar a făcut-o și foarte bine.

-         Mulțumesc.

-         Dacă nu-s indiscretă, de ce aceste cursuri de dans? Sunt, totuși, pentru începători.

-         Pentru mișcare, pentru frumos...

-    Dacă doar cele menționate,  mare păcat de talentul tău.  Caut fete pentru o trupă, te-ar interesa? E un afiș la intrare...

-     Nu l-am zărit, dar nu, nu mi-ar permite-o nici timpul prezent, nici acela care s-a scurs.

-         Dacă te răzgândești...

Noelia surâse trist. Știa ea ce știa, dar refuză să dea frâu liber gândurilor și stării.

Coborî, continuând să sune după un taxi, dar fără succes, semnalul foarte slab, din interior, nepermițându-i să termine solicitarea.

Afară picura și amintindu-și de umbrelă făcu repede cale întoarsă. Dar, nu, nici vorbă de umbrelă. Rămăsese în mașina lui Cosmin. Semnalul la fel de slab o zori în afara clădirii. În sfârșit suna, doar de răspuns nu se grăbea nimeni, să-i răspundă.

Privi spre cer.  Dacă n-ar fi plouat, și iată întețindu-se, ar fi putut lua-o la pas, până la cea mai apropiată gură de metrou.

Reluă apelul dar acum linia era ocupată. Cu siguranță, solicitările crescuseră și datorită vremii.

Chemat de-un gând sau trimis de Dumnezeu, zâmbi ea, văzând taxiul ce oprea. Se lovi  de cel care tocmai coborâse, dar ignorară amândoi, iar scuzele ei se pierdură, neauzite, cu siguranță, din cauza ploii care devenise potop, într-o clipă. Se aruncă victorioasă în mașină.

-         Îmi pare rău, dar n-ați văzut că sunt ocupat?

-         Vin din ploaie, domnule, n-am avut vreme de privit. Nu-i nimic, o să vă rog să-mi solicitați dumneavoastră o altă mașină, poate veți avea mai mult succes,  de minute bune tot încerc.

- Imediat, dar cred că va mai dura. Am stația deschisă și auziți și dumneavoastră, cum curg solicitările. Iar eu sunt ocupat, repetă acesta.

-         Vă par surdă? Vreau un taxi! Uite, până acum ajungeam, chiar!

-         Îmi pare rău, eu nu pot pleca de la comandă. Pentru că...

-         Domnule, comandă-mi naibii, o mașină!

-         Am comandat. Acum, o să vă rog să coborâți, clientul meu trebuie să se întoarcă.

-         Unde să cobor? Afară toarnă cu găleata. Clientul dumneavoastră va trebui să mă suporte, eventual să împartă cursa cu mine, dacă cealaltă mașina nu ajunge în timp util. Și nu insista, n-am nici cea mai mică intenție să cobor!

-         Doamnă, vă rog! E prima mea zi de lucru în firmă și..., mai mai că nu începu a plânge tinerelul de la volan.

Noelia îl privea consternată, nu-i venea a crede ce i se întâmpla.Teoretic, avea dreptate, șoferul, dar afară ploaia nu contenea, ba dimpotrivă. Căută, cu privirea, un refugiu, o copertină sub care să-și poată aștepta mașina.

-         Uitați, revine clientul... vă rog, doamnă!

Furie surdă amestecată cu neputință, asta simțea, dar deschise portiera și coborî. În cele din urmă, bietul șofer n-avea nicio vină.

-         Scuzați-mă! se strecură ea printre cuplul care acoperit de umbrele, se grăbea spre taxiul din care coborâse.

-         Dar ce faci? se auzi de sub umbrelă vocea unei femei. Intră sub umbrelă!

-         Aștept un taxi, se opri, recunoscând vocea Zvetlanei.

-         Păi,  mergi cu noi! Nu, Nico? îl întrebă pe bărbatul de lângă ea.

Abia atunci Noelia se-ntoarse spre cel căruia îi fusese adresată întrebarea. Înlemni. Uimirea de pe chipul lui se regăsea, cu siguranță, și pe chipul ei. Uită de ploaie, de taxi, uită de tot. Simțea până în adânc căutătura celor  doi ochi căprui. O dureau pleoapele dar nu-și permise nici măcar un clipit. Lăsă lacrimile să-i curgă și binecuvântă ploaia care încă i se curgea pe  chip, din părul ud. Nu auzi răspunsul bărbatului doar îi remarcase mișcarea buzelor, simți în schimb cum mâna Zvetlanei o împingea înspre mașină.

Bărbatul urcă pe locul din față. Așezată în diagonala lui, îi zărea profilul și respirația agitată. Se făcu cât mai mică în scaun, resimțind un frison,  poate de la ploaia recea sau poate de la privirea bărbatului.

-         Unde locuiești? auzi ca prin ceață întrebare Zvetlanei.

-         V-a venit taxiul, doamnă! i se adresă și șoferul, dar nici lui nu răspunse, era departe, mult prea departe ca să-i poată auzi.

-         Dă-i liber! Doamna, merge cu noi, interveni iarăși Zvetlana. Deja ai răcit, ai febră! simți mâna acesteia pe frunte. Nu-mi place acest tremur, Noelia. Vrei să mergem la urgențe? Nico, dă-mi te rog, sacoul tău, s-o acopăr cu ceva.

          Îl văzu întinzându-i sacoul și multe alte amintiri năvăliră, odată cu parfumul hainei. Mulțumi c-un surâs, aproape transparent. Într-adevăr îi era frig, foarte frig, ca-n acea noapte de frig, când el, același bărbat,  o adunase de pe stradă învelind-o cu sacoul lui. Murmură adresa șoferului și-și lăsă privirea să curgă prin sticla udă, înspre acel departe devenit brusc aproape. Fugise să scape de tot, se crezuse vindecată dar iată trecutul revenea tot mai prezent iar ea, nu era pregătită să-i facă față.

-        Nico, n-o putem lăsa singură. Fata asta are febră și parcă tot crește. Eu zic s-o ducem la spital.

-         Nu e nevoie, interveni, ea molcom. Mă descurc.

-         Ești sigură? Condu-o, te rog, până la ușă, așa voi fi mai liniștită.

Fără niciun cuvânt, bărbatul, care de altfel nu scosese niciunul, coborî. Se lăsă trasă sub umbrela lui.

-         Nick, mă descurc singură, murmură ea.

Dar bărbatul părea că n-o aude, continuându-și drumul alături de ea. Îi deschise ușa de la intrarea în bloc și-o urmă. Abia aici se opri.

N-apucă să spună nimic, că odată închisă ușa, bărbatul aproape o sufocă într-o îmbrățișare. Nici nu realiză când gurile li se uniră într-un sărut la fel de însetat. Îi simțea ura, furia, deznădejdea. Îl simțea golind-o. Și acceptă. Îi era datoare sau avea nevoie, nu-i era clar, nici ei. Totul se întâmplase prea repede ca să știe.

-         Etajul și apartamentul? întrebă el scurt.

-       La nouă! Dar urc singură! îi înfruntă Noelia privirea, lăsându-se biciuită de întreg amalgamul de stări adunate acolo.

-         Nu te mai las să fugi! Nu, până nu-mi răspunzi!

-         Nu astă seară, te rog, Nick!

-         Ar trebui să te urăsc!

Noelia nu mai răspunse. Citise  în ochii lui, simțise  în setea lui. Și nu era doar ură. Era tot ceea ce lăsase.

-         Uite, telefonul meu! Mă vei suna?

Scârțâitul puternic al ușii de la intrare îi depărtă brusc. În cadrul ei își făcu apariția Svetlana.

-         Bine că v-am prins! rosti aceasta.

Atât femeia cât și bărbatul tresăriră.

-       Ți-a căzut telefonul în mașină. Nu știam, ce și unde sună. Poftim! Ești mai bine?

-         Da, mulțumesc, îndrăzni ea să respire.

-         Nico, nici nu v-am prezentat. Noelia e cea despre care-ți spuneam. Am întrebat-o dacă n-ar interesa-o să intre în trupa noastră de dans. N-ai idee cum se mișcă! Nico este iubitul și asociatul meu.

-         Mă bucur! îi întinse el mâna.

Noelia zăbovi câteva secunde, nu de uimire ci de nehotărâre, dar îi respectă alegerea. Dar ce nu spunea chipul lui spunea atingerea lui, mâna lui îmbrăcând-o pe a ei. Doar soneria telefonului îi desprinse.

-      În sfârșit răspunzi! Voiam să știu, dacă ai reușit să ajungi acasă, dar acum vin la tine că sunt deja în fața blocului.

-         Bine, răspunse ea, pusă în fața faptului împlinit.

-   A tot sunat, interveni Zvetlana. Alunecase între perne și abia l-am recuperat.

-         Mulțumesc pentru telefon, pentru drum, apucă ea să mai spună, până ce ușa se deschise, iarăși, aducându-l dincolo de ea pe Cosmin.

-         Dar ce adunare aici! Bună seară, salută el mirat.

-         Zvetlana și Nico, și-au împărțit taxiul cu mine. Mai mult mi-au recuperat și telefonul, uitat în el, spuse ea făcând prezentările.

-      Nu știam de unde-mi sunteți cunoscută, zâmbi Cosmin, făcând cu ochiul Zvetlanei.

-         V-am cam speriat la oră, nu? Nu-s chiar lupul rău, răspunse aceasta.

Noelia privi strângerea de mână dintre cei doi bărbați. Ce diferență între seninătate de pe chipul lui Cosmin și încordarea de pe chipul celuilalt.

-         Nico este iubitul și asociatul Zvetlanei,  s-au dovedit a fi foarte amabili. A fost întreagă o poveste.

-         Știam eu, că trebuia să-ți las mașina. Am regretat când am văzut primii stropi de ploaie dar nu mai era vreme să mă întorc. Uite ce udă ești! o strânse acesta într-o îmbrățișare.

-         Uitam de sacou, spuse ea dezbrăcându-l și întinzându-l proprietarului. Mulțumesc!

Și iarăși mâinile li se atinseră zăbovind, alte câteva secunde.

-    Mă bucur că nu rămâne singură. La un moment dat am simțit febră, chiar și frison. Acum pare mai bine dar posibil ca starea să revină,  îl informă Zvetlana.

-         Da? ii puse, și el, mâna pe frunte.

-         Sunt bine, Cosmine! se eschivă ea.

-         Uiți, că medicul sunt eu?

-     Sunteți medic? deschise și Nico gura. Mă bucur, cu atât mai mult ne putem retrage liniștiți, că vă are alături. Seară bună, continuă el, luând-o de mână pe Zvetlana.

-         Ne vedem vineri, nu?  Va fi și Nico acolo.E un profesor mai bun decât mine.

-        Sigur! se bucură ca un copil Cosmin. Sunt decis, să fac tot posibilul să-mi fac partenera mândră.

Noelia doar surâdea, evitând ochii lui Nico ațintiți asupra ei. Se simțea prinsă la mijloc. Nu știa ce va face. În mână strângea o carte de vizită. Îi simțea arsura, o simțea lipindu-se de palma ei.

-    Chiar simpatică, Zvetlana! În sală nu mi-a părut, recunosc. Un cuplu frumos!

-         Da, răspunse ea.

-         Acum să ne ocupăm de tine.

-         Sunt bine, Cosmine! Nu ești nici medicul meu, nici dădaca mea, te rog!

Acesta o privi mirat.

-     Poate că nu sunt nimic, dar tot mă simt vinovat, toate acestea s-au întâmplat din cauza mea. Și nu plec până nu mă asigur că ești bine.

-        La naiba! Pot avea grijă de mine și singură. N-am nevoie de nimeni!

Cosmin se rezemă de peretele cabinei de lift, uitând până și de fobia lui față de acestea. Nu-și explica furia bruscă a Noeliei.

-         S-a întâmplat ceva? Te simt furioasă. Am făcut ceva, am spus ceva ce nu trebuia?

-   Nu,  nu e vina ta, Cosmin, iartă-mă! se apropie ea de pieptul lui, cuibărindu-se.

-         Tremuri toată! Tu chiar ai febră! o înveli acesta cu brațele și trupul său.

Se bucură că nu era singură. Deveni ascultătoare și-l lăsă să-i pregătească un ceai fierbinte cât scăpă ea de lucrurile ude. La fel de docilă acceptă pastilele pe care i le întinse. Se lăsă cocoloșită ca un copil. Adormi ținându-l de mână. Un gând fugar o îndemnă să-i spună să plece dar astă seară era o egoistă. Mâine avea să vadă ce e de făcut.