Noelia (4)

Trase aer în piept și-și șterse, odată cu gândul, și-o lacrimă fugară.

-         Cât e ceasul?

-         Aproape opt.

-         Doamne! sări aceasta din pat, abia acum realizând cât de scurtă și de decoltată era cămășuța în care dormise. Doamne, cât am putut să dorm… și am de corectat… și am de… Cosmine, ieși te rog, vreau să mă schimb! continuă ea acoperindu-și trupul, mult prea vizibil prin străveziul materialului.

-         Ai mâncat ceva astăzi?

-         Nu mai știu, murmură Noelia.

-         Ai ceva de mâncare în casă?

-     Niște sticksuri, vreo două mere, ceva covrigi și pâine, cred… n-am încă frigider. Unde să țin mâncarea?

-  Ești străvezie, femeie! și Noelia îi simți privirea trecând prin ea. Îmbracă-te! Ieșim în oraș să mâncăm!

-         Nu pot! Am atâtea de făcut!

-       Nu faci nimic, dar nimic, până ce nu mănânci! se aplecă sărutând-o pe obraz, după care ieși din cameră.

De-ar fi putut privi prin perete, ori prin lemnul ușii ar fi văzut un trup de femeie ghemuit de durere. O durea locul unde-o sărutase pe obraz, o dureau brațele cărora le interzisese să se agațe de gâtul lui, o dureau buzele pe care și le mușcase și capul căruia îi refuzase cele câteva grade necesare răsucirii spre el.

Își amintea de băiatul pe care-l iubise la grădiniță și mulți alții, pe care-i adorase. Cu el fusese altfel, un ceva firesc.

Făcuse primii doi ani de liceu în orașul ei. Și pentru ultimii doi venise în capitală, la insistența mamei care-o voia studentă la medicină.

Într-una din zile, mai noua sa colegă de bancă o rugase s-o însoțească la un magazin pentru a-și cumpăra ceva.

-         Tania, e prea departe. Astăzi am și pregătire.

-         Te rog frumos, Noelia. Va veni fratele meu cu mașina, vom merge cu el, apoi te vom aduce la gazdă. Nu durează mai mult de-o oră. Hai, fă-mi pe plac!

Și apăruse el, Cosmin. Dezinvolt, zâmbitor, glumeț. Doamne, o impresionase eleganța cu care-i deschisese portiera mașinii! Era altceva decât puștanii de vârsta ei, era bărbat.

 La rându-i o privise uimit, și pe bună dreptate. La vremea aceea era o ciudățenie. Își tăiase părul, și-l vopsise, hainele atârnau pe ea, în urechi cercei multicolori, era toată un zdrăngănit,  se machia strident, aproape vulgar. Obosise să mai cerșească ceva ce nu va veni, obosise să fie ce-și dorea mama ei. Habar n-avea cine era de fapt. Și trebuia să afle.

-         N-ai moștenit nimic de la mine! era veșnicul reproș venit din partea mamei.

-         Poate n-ai avut nimic de dat, îi întorcea ea vorba, după ce ani de zile îi cerșise atenția, dragostea și încrederea.

Medicinist, manierat, ambițios, vedea în el exact ceea ce-i repetase mama ani la rând. Părea ireal de adevărat.

-         Tu ești sigură că el e fratele tău? o întrebase pe Tania în șoaptă.

-         Are și familia mea excepțiile ele, venise răspunsul lui.

-         Nu-i frumos să tragi cu urechea! se bosumflase ea.

-         Hmm… Noelia. Un nume diafan, aproape eteric. Ești convinsă că-i al tău?

-      Pe tine nu te-au întrebat unde să te naști, pe mine cum să mă numesc. Suntem chit!

-         Nu suntem. Eu sunt mai mare.

-         Ăsta e un atu de moment, cândva va deveni un punct slab.

-     Dar știu că ai replici, nu glumă, domnișoară… Noelia… Arăți ca un pom de Crăciun,  porți nume de  galaxie și mesteci gumă ca un birjar.

Era obișnuită cu glumele făcute pe seama numelui ei. Cât despre restul, zâmbi, c-un antrenor ca mama ei.  Dar spusele lui Cosmin aveau iz de glumă, pe ele putea să le guste.

-         Pe cât îi e numele de delicat pe atât e ea de scorțoasă! îl auzise într-o altă zi pe un amic de-al lui Cosmin. O fi pe invers gagica, Cosmine!

-      Asta pentru că are cu ce, idiotule! Are materie cenușie mai multă decât mulți dintre voi. Dar e o copilă. Las-o în pace!

-         Hai… bă, nu te supăra, ziceam și eu așa!

-         Ți-am spus că pentru mine e ca o soră! Să nu te mai aud vorbind așa!

Se bucurase că-i luase apărarea, chiar dacă o duruse expresia ”ca o soră”.

O bucurau clipele în care stăteau la o țigară povestind câte-n lună și-n stele. Și încrederea lui o bucura.

-    Puștoaico, dacă nu te-aș avea în față, dacă nu ți-aș ști vârsta m-aș întreba câți ani ai? De unde știi tu toate aceste lucruri, de unde scoți toate aceste răspunsuri?

-         Din viață.

-         Pe naiba!  Tu nici n-ai trăit, încă!

-         M-ai prins: vorbesc din cărți, glumise ea.

-         Da, din cărți vorbești. Dar nu reciți, tu izvorăști. Ești un copil inteligent, Noelia.

Tresărea când discuțiile alunecau pe acea pantă. Se emoționa, se fâstâcea și  devenea lașă. Se temea că era încă prea copilă pentru el. Și poate că așa era. Nu-și dorea să fie doar o altă floare pe câmpia lui.

Le privea cu jind pe amicele acestuia. Dar zâmbea, multe erau doar frumoase și, știa, lui nu-i erau de ajuns.

Învățase multe de el, cu el. Cu sau fără știință, Cosmin o desăvârșea ca om, ca femeie. Dar era încă atât de orb. Sau poate ea prea visătoare.

-   Ești ca un burete, avid de cunoaștere, de viață. Ești ca o așteptare: uneori tumult dar mai mereu blajină. Să nu te risipești pe oricine!

Ce rost ar fi avut? Să i se așeze în brațe? Să-i spună că e orb? Că sub straiele copilei vibra un trup de femeie, o mână de lut țipând după o formă.

Era prea frumos ceea ce avea, risca să piardă totul.

Lui îi mărturisise că n-avea nici tragere spre medicină dar că pierdea susținerea financiară a mamei. El o sfătuise și-o susținuse, el îi fusese alături când intrase la Universitate. Îi ștersese lacrimile după palma primită de la mama sa, care-i strigase că va muri de foame din salariul de profesor.

Odată cu plecarea ei de acasă căsnicia părinților ei se destrămase.

- Ești doar un sloi de gheață!  îi strigase îngenuncheată de durerea pierderii tatălui, în vara intrării la facultate

- Nu-i vorbi așa! E mama ta!

-Sunt atât de singură, Cosmine, atât de singură. Cât m-au ignorat amândoi, am avut-o pe Buna. După plecarea Bunei mi-a rămas tata, nu foarte prezent, dar știam că brațele lui se deschid pentru mine. Acum au plecat și ele…

- Le ai pe ale mele. Eu nu plec nicăieri!

Dar mințise!

Avea să plece și el… în următoarele luni.

Și plecase! Fără nici un bun rămas, fără niciun cuvânt, lăsând-o precum o navă în derivă. Mult timp nu-i iertase plecarea, chiar îl învinovățise pentru toate alegerile proaste din viața ei.

Și-l aminti cum îi bătuse la ușă, în plină sesiune. Nedormită după o noapte de muncă, în care doar moțăise, își făcuse un ibric de cafea, și ghemuită turcește, își așezase cursurile precum Prâslea cel Voinic sulițele.

-         Noelia, am cunoscut-o pe mama copiilor mei! îi spusese  transfigurat de fericire.

-         Ești nebun! Am de învățat, Cosmin! Dispari!

Dar nu plecase. Se rezemase de perete și rămase cu privirea trecând prin ea. Mută și cu inima chircită, simți că de data aceasta era altfel. Simți gelozie, cum nu mai simțise pentru niciuna dintre iubirile de-o vară, pe care le trăise în umbra lui.

          Fără nici un cuvânt, plecase la un moment dat. Câteva săptămâni bune nu știu nimic de el. Se reîntâlniră la aniversarea unui prieten comun. Trecuse cu privirea peste ea, ținând de mână o femeie. Da, o femeie! N-o găsi nici frumoasă, nici urâta și nici nu conta, conta cum o privea el. 

-         Mor de foame, te mai îmbraci mult? se auzi de dincolo de ușă.

-   N-o să neg că mi-e foame, acum, că tot repeți. Dar n-am putea comanda niște pizza?

-        Și să ajungă livrarea tot la domnul de la șase! râse acesta cu poftă. Hai, nu te mai codi, îți va face bine ieșirea, ne va face. Și apoi mai avem ceva de discutat. Important.

-         Da? Ce?

-     Coboară! o împinse de la spate. Știi, mai nou, liftul nu urcă până la nouă. Așa că… îl luăm de la șase. Auzi, ce dobitoci! Ori îl repari, ori nu-l mai repari…

-       Hai să comandăm aici… am și de corectat, făcu ea o ultimă încercare, așteptând liftul.

-    Pune-le 10 la toți și gata! Ce, atâta corectat! Dă teste online și renunță la a mai căra tone de hârtie, o îmbrățișă el.

-         Mă iei la mișto?întrebă ridicând privirea spre el.

O bufnitură surdă se auzi din spatele lor. Și amândoi tresăriră. Abia atunci observară ușa deschisă. Era cămăruța folosită de locatarii etajului drept uscător pentru rufe, și nu numai. Înainte de închiderea liftului, Noelia apucă să zărească silueta unui bărbat. Un val de căldură îi trecu prin corp când privirile li se întâlniră. Totul dură doar o fracțiune de secundă.

- Tu ori ai temperatură? Ești cam îmbujorată, o palpă Cosmin la ieșirea din lift.

- N-am nimic! Tu ești mai roșu ca mine!

- Dacă nu erai cu mine, luam drumul scărilor, fii convinsă.

Noelia izbucni în râs, uitând că era în scara blocului și că ecoul avea să-i poarte sunetele până la etajul șase.

-         Să nu luăm mașina, te rog!

-         Până acum nu voiai să ieși din casă și acum vrei să mergem pe jos? Chiar toate, v-ați născut sucite?

-         Domnule doctor, aveți perfectă dreptate, ca întotdeauna.

-         Mda… cu alte cuvinte, încă mă bucur de avantajul vârstei.