Noelia (2)

Ca la un semn, lumina sparse întunericul, încadrând silueta unui bărbat. Ar fi țipat dar maxilarul i se încleștase și-un laț  nevăzut o strângea de gât. Proverbiala fragilitate a brațelor feminine se dovedi certitudine. Timp, spațiu, pământ, totul dispăruse. 
Ea și bărbatul cu părul vâlvoi se priveau tâmp, unul mai nedumerit ca altul. Între ei grămadă de caiete, cărți, pâine, poșetă și cheile bălăgănind în prea încăpățânata broasca.
-         Ce se întâmplă aici? Pot să știu ce faceți?

-         …
Secundele se scurgeau într-o clepsidră a nimănui. Noelia nu-și putea desprinde privirea din ochii bărbatului. Nu înțelegea nimic din turuiala lui continuă și nici nu voia să înțeleagă.  Îi simțea furia. O strangula cu ea.  Aceeași strangulare. Duse mâinile la gât încercând să și-l elibereze din strânsoare. Dar mâinile lui erau prea puternice, mereu mult prea puternice, și ale ei mult prea mici și prea fragile. Nu, nu uitase nimic. Trăsese o cortină, două, zece dar…
De undeva, din imediata ei apropiere, se revărsa sunetul tandru al unei melodii cunoscute. Tresări.
-    Răspundeți naibii la telefon, că-mi treziți și copilul! La naiba! o scutură bărbatul, punându-i poșeta în brațe.
Buimacă îl găsi, într-un târziu.
-    Sărutmâna, Noelia. O idee trăznită nu-mi dă pace. Pot să trec, mai târziu, pe la tine?
-         Îhi…  Te sun… mai târziu…
Nici nu așteptă răspunsul, presată de semnul de lehamite făcut de bărbatul din fața sa.
-         Bla, bla, bla… mai târziu. De ce-mi forțezi ușa, duduie?
Noelia dădu să riposteze, dar se opri. Se sprijini de perete.
-         Ei nu, asta-i culmea…
Dar cuvintele treceau pe lângă ea. Plutea, picioarele n-o mai dureau, urgența se evaporase, atât de mult își dorise aripi și, uite, le primise.
-         Tati, iote! auzi o voce de copil și se retrase din dreptul unui degețel care venea țintă spre ochii ei.
Același păr vălvoi, la scară redusă, e drept, doi ochi de-un rotund perfect și-o guriță cu buzițele țuguiate între care era ținut prizonier degețelul arătător al celeilalte mânuțe.
-         Bine ați revenit printre noi, o salută c-un vag surâs bărbatul, luându-și în brațe micuțul, ferind-o, astfel, de curiozitatea acestuia. Eu și fiul meu, Amadeus, ne bucurăm că v-ați revenit. De preferat ar fi… să nu vă mișcați… brusc!
Tardiv,  Noelia sărise, deja, din pat. Camera, patul, domnul, copilul… unde erau toate lucrurile ei și cine erau cei doi?
Se clătină și pentru că totul începea iar să se învârtă, își dădu drumul în fotoliul aflat în spatele ei.
-         Așa e mai bine! Un pahar de apă? Ne liniștim și stăm de vorbă.
-  Domnule… ce cauți aici? Sau  eu... aici? reformulă ea privind cu atenție în jurul ei.
-         E mai bună a doua.
-         A doua ce… ?
-         A doua abordare… Eu, nu caut nimic aici. Eu, aici locuiesc!
Închise ochii pentru o clipă, sperând ca totul să fie un vis. Dar râsul celui mic care se drăgălea în brațele tatălui său, o readuse în prezent. Nu visa. Era în casa omului, în fotoliul acestuia…
-         Vă mărturisesc că nu știu ce se întâmplă, nu știu cum am ajuns la ușa dumneavoastră și-n patul dumneavoastră. Și dacă vreți să chemați poliția, aveți tot dreptul…
Bărbatul duse mâna  la buze, rugând-o să tacă. Cel mic se lipise efectiv pe umărul tatălui, îmbujorat și molcom în mișcări. Îi făcu semn să-l aștepte și ieși, strângându-și pruncul la piept. 
Ce mică părea fărâma aceea de om! Dar ce tandru era alintul dintre cei doi. 
Ce să mai aștepte?! gândi și primul impuls fu să se ridice și s-o ia la fugă. Realiză că era desculță.  Găsi unul dintre pantofi lângă pat. Celălalt nu se zărea.
În mijlocul camerei trona patul răvășit de-un somn agitat, altul decât al ei. Netezi lenjeria, vrând, parcă, să șteargă forma trupurilor ce  hodiniseră în el. Întreaga cameră purta mirosul bărbatului. Simpla locuire de câteva clipe în așternutul lui, o îmbrăcase cu acest miros, îl simțea.
Două geamantane, diferite ca mărime, dintre care unul deschis. Peste buza acestuia era o revărsare stranie de haine. 
Camera n-avea perdele, și nici nu păreau a-i lipsi. Nimic inutil nu locuia în acesta cameră. Pe una dintre noptiere erau o carte și-un pahar pe jumătate băut.
Ochii i se mutară la tabloul rezemat de unul dintre pereți. O pictură în ulei.  Modelul, o femeie superbă, își afișa conștient, ba chiar ostentativ, senzualitatea. Dantela aruncată lejer peste trup, lunecase peste unul dintre sâni, dezgolindu-l ușor. Celuilalt, umbrit de părul ca abanosul, putea jura că-i zărise tresărirea. Un genunchi rotund și alb se strecura prin unduirea dantelei. Se întrebă ce-ar fi ieșit, dacă mâna pictorului  ar  fi mai întârziat câteva secunde, permițând întreaga lunecare a dantelei. Probabil,  doar un alt nud de femeie, cu siguranță reușit, dar  fără nimic din ce avea acum: mister, senzualitate, magie.
Într-una din mâini, femeia ținea o floare iar cu cealaltă îi smulgea petalele. O risipă flămândă, hapsână, chiar!
Pleoapele plecate ale acesteia o împiedicau să-i vadă privirea, întreagă. Oscilă între plictiseala unei așteptări și furia mută a unei neîmpliniri.
Sau poate femeia dăruia?! În căderea delicată petalele desenau o cărare, de parcă acesta le era  rostul.
O cărare… gândi Noelia, smulgându-se de sub mirajul tabloului.

(va urma)