Chipul absent

       Copilul ascultă cu luare aminte indicațiile profesoarei apoi își coborî ochii pe foaia albă. Dădu să facă un prim punct dar mâna refuză. Întoarse coala privind în lungul ei.Doar alb!
      O grimasă de durere îi apăru pe chip și-și șterse o lacrimă fugară. Era bărbat de-acum, Bunicul îi repeta mereu  că bărbații plâng, doar atunci când altfel nu se poate.
     Orbit de albul hârtiei își îndreptă privirea spre fereastră și se pierdu în înaltul cerului. Ce forme minunate aveau norii! Unul părea o săniuță, în altul văzu un avion, cu puțin efort,  în conturul unuia recunoscu pipa bunicului. Doar ceea ce căuta  nu  reușea să vadă. Cercetă apoi ramurile plecate ale salciei care se mișca ușor în adierea un fir de vânt.
      - Mihnea, trece timpul și foaia ta e tot albă!
     Tresări. Privi în jur,  colegii desenau de zor. Doar el nu putea ieși din negura ce-l cuprinsese.
     Mai zăbovi vreme de câteva minute și decise să renunțe. N-avea ce desena, asta era! Dădu să se ridice când simți inima bătând să-i iasă din piept. Totul dură o fracțiune de minut și imediat ceața de pe ochi dispăru, zbaterea inimii  se atenuă iar chipul îi înflori într-un zâmbet. Puse creionul pe hârtie și desenă. Încet fără grabă,   atent și concentrat de parcă mergea pe conturul unui alt desen.
      - Gata! Timpul a expirat!
      În câteva minute panoul din fața clasei se umplu de desene. Niciunul semnat, identificarea lor făcându-se după numerele sub care erau poziționate.
      Urma aprecierea prin vot.  Nu aveau voie să-și nominalizeze propriul desen.Cele care primeau cele mai multe voturi urmau a fi expuse în holul școlii.
      Clasa forfotea de emoție. Când doamna se ridică și se îndreptă spre panou o liniște stranie coborî peste toți.
     Urmărindu-și însemnările aceasta alese cele trei desene finaliste
    Întreaga clasa aplaudă, felicitându-i pe câștigători.
     - Mihnea, te rog frumos, să duci  planșele în secretariat, spuse profesoara după ce fiecare dintre cei trei elevi își semnă desenul.
      În trecerea sa, băiatul  zăbovi câteva minute în dreptul planșei lui. Purta numărul 12 și părea rătăcită printre toate celelalte.
      Pe tablă stătea scrisă tema expoziției: Chipul mamei.
      El desenase o inimă.O inimă mare, perfectă, o  pictase în nuanțe de roșu tandru și blajin.
      Nu-și cunoscuse mama, crescuse la orfelinat. De câțiva ani, îl luase în plasament cel pe care-l numea Bunicul.
      De la el învățase să iubească cartea, oamenii. Chiar și pe mama care-l abandonase.
      Chipul absent al mamei e inima din piept! așa îi spusese Bunicul cândva, dar abia astăzi înțelesese.