Copilul ascultă cu luare aminte indicațiile profesoarei apoi își coborî ochii pe foaia albă. Dădu să facă un prim punct dar mâna refuză. Întoarse coala privind în lungul ei.Doar alb!
O grimasă de durere îi apăru pe chip și-și șterse o lacrimă fugară. Era bărbat de-acum, Bunicul îi repeta mereu că bărbații plâng, doar atunci când altfel nu se poate.
Orbit de albul hârtiei își îndreptă privirea spre fereastră și se pierdu în înaltul cerului. Ce forme minunate aveau norii! Unul părea o săniuță, în altul văzu un avion, cu puțin efort, în conturul unuia recunoscu pipa bunicului. Doar ceea ce căuta nu reușea să vadă. Cercetă apoi ramurile plecate ale salciei care se mișca ușor în adierea un fir de vânt.
- Mihnea, trece timpul și foaia ta e tot albă!
