O singură clipă

Două mări mușcând același țărm. La fel de sălbatice, la fel de însetate... valuri contorsionate în același geamăt. O luptă surdă, iluzii care surâd de-a lor agonie.
Lumina diafană a Lunii le îngenunchează subit și tumultul se stinge vinovat. Vin întrebări de-a valma, umeri ce se ridică neputincioși.
Cu fața ei albă de ceară, mireasa nopții suspină șovăitor.  Cu ochii duși în spatele unor doruri, stranie ca o nălucă, se lasă învelită de un nor. Își culcă lin capul pe umărul lui și tace.
Întuneric deplin.
Două respirații brăzdând aceeași nemărginire. Adâncul din mări se răscoală. Dorințe confuze ascunse sub nisip din alte veacuri și-o orchestră de nedumeriri. Secunde ce se-ngână bâjbâind.
Prezentul e mereu  o singură clipă.
Limbi de lumină apar timid. Luna-și aruncă năframa separând iarăși cele două mări.
Ultima îmbrățișare, disperarea  sărutului frânt, aparentă resemnare presărată în valuri.
Cerul de culoarea lavandei zâmbește timid ca un oftat cu aripile smulse. A îndrăznit să le fie complice, smulgându-și  din veșnicia lui clipa unui prezent.