Limbi de lumină brăzdează zarea tăcerii încercând să alunge umbrele.
Le văd dansând, le aud respirația sacadată. Sau e a mea?
Simt teamă. Și mă doare.
Ca o căpușă viețuiesc. Doar respir. Aștept. Și uneori mai uit. Mă tem de uitare. Mă doare uitarea.
Le văd dansând, le aud respirația sacadată. Sau e a mea?
Simt teamă. Și mă doare.
Ca o căpușă viețuiesc. Doar respir. Aștept. Și uneori mai uit. Mă tem de uitare. Mă doare uitarea.
Și totuși uit. Uit că sufletul știe a cânta sau rătăcesc voit, știința de a-l asculta!
Cui pasă că fost'a oul ori găina?!
Cui pasă că fost'a oul ori găina?!
Mă înfioară parfumul unui dor răsărit din negura unor trăiri și-l trimit spre niciunde pe trena unei lacrimi. Își urmează calea și în final se pierde în adâncul ei. Zăbovesc împreună pe colțul buzei și le simt gustul... sărat-amar, ușor sălciu. Ca o băltoacă din care nici animalele însetate nu vor să se mai adape.
O să beau eu. Și n-o să-mi placă dar mi-e prea sete...
Am fost acolo unde doar gândul poate ajunge, am așteptat la poarta sufletului tău. Cu resemnare mi-am adunat în căușul palmei șoapte din scurgerea timpului și rouă din dimineața unei iubiri și-am spălat cu ele pleoapele obosite.
O să beau eu. Și n-o să-mi placă dar mi-e prea sete...
Am fost acolo unde doar gândul poate ajunge, am așteptat la poarta sufletului tău. Cu resemnare mi-am adunat în căușul palmei șoapte din scurgerea timpului și rouă din dimineața unei iubiri și-am spălat cu ele pleoapele obosite.
Mă zăresc în oglinda azurie a timpului și încerc un surâs. Nu-mi iese, mereu. Și nicio mască nu mai e în cabină. S-au îngrămădit pe scenă dornice de aplauze.
Una dintre umbre se frânge ca lujerul unei flori. Dansul continuă peste seva mustind, peste mii de amintiri.
O mână îmi întinde o mască. Mi-e mare... mi-e grea... mi-e străină.
- Cum îmi stă? întreb murmurând.
- Cui pasă?! Treci pe scenă! Acum se ridică... cortina...
Una dintre umbre se frânge ca lujerul unei flori. Dansul continuă peste seva mustind, peste mii de amintiri.
O mână îmi întinde o mască. Mi-e mare... mi-e grea... mi-e străină.
- Cum îmi stă? întreb murmurând.
- Cui pasă?! Treci pe scenă! Acum se ridică... cortina...
Imi plac atat de mult micile tale rupturi din simtire, petale delicate culese de pe nuferii noptilor tale de neodihna. E ca un sunet pierdut sub greaua perdea pe care Luna o lasa peste fire si forfota zilelor. Trebuie sa ciulesti atent urechea aceea care traduce orice zgomot in muzica. Cand ajung aici experimentez o stare atat de placuta, inact as putea sa ii spun simplu " visare". Dar e putin mai mult, sau putin mai rotund, sau putin mai albastru.
RăspundețiȘtergereDa, aici mi-e un pic acasa.
Am învățat că nu-i deloc simplu să-ți fie acasă și nu-i mai deloc alegerea noastră. Că starea este sau nu, că ne trezim cu brațele pline din nimic sau cărăm panere pline fără a avea nimic. Mă bucur că acasa mea e și un pic a ta. Mi-e bine să știu. Mulțumesc, Irina.
ȘtergerePe scena vieţii jucăm diverse roluri, trecând prin comedii ce ne înseninează chipul, prin drame şi tragedii ce-şi lasă şi ele urme pe acelaşi chip ce se transformă aidoma păpuşilor de plastelină.
RăspundețiȘtergereNumai interiorul, el, acel suflet ce nu se oglindeşte în nici o oglindă făcută de mână omenească, numai el ştie că toate rolurile sunt scrise de mâna aceluiaşi scenarist, lăsându-ne nouă doar sclipirea de a ne juca rolurile, de a primi aplauzele şi chiar laurii.
Şi partea frumoasă este că nu jucăm pentru săli goale, că dincolo de criticii care sunt nelipsiţi, sunt cei ce aplaudă, cei ce ascultă ori, dacă e să privim scrisul ca pe o piesă, cei ce citesc.
O zi bună Daniela la casa voastră!
Mereu m-au intimidat aplauzele. Obligă la mai mult și la mai bine. Dau și iau cu aceeași măsură aceste aplauze.
ȘtergereMulțumesc. Bine să ne fie tuturor!