miercuri, 13 martie 2013

Impermeabil

Disperare. Ieși din casă trântind toate ușile în urma ei. Nu întoarse capul nici la auzul cioburilor risipite. Erau doar alte cioburi, la fel de neimportante.
Abandon. Unul dintre pantofi îi căzu. Ce zâmbet hâd!
Straniu. Nu se opri nici măcar să respire. Prea mult consum de aer pentru nimic.
Resemnare. S-ar fi întors, să adune cioburile chiar și cu palmele goale. Toate cioburile, până la ultimul, rememorându-le ca pe clipe.O răscolea docilitatea ei.
Perechi. Tocul celuilalt pantof se înșurubă în pământul reavăn. Auzi vaietul frunzelor strivite și se urî. Se aplecă și-l scoase. Îl curăță cu grijă apoi îl aruncă în spate.
Defilare. Nu privi în urmă. Nici înainte nu căută. Își acoperi urechile, și-și continuă pașii. Tălpi cuminți, una în fața celeilalte.
Indiferență. Lăsă în urmă pădurea. Începu să alerge. Nu, nu era suficient de departe. Capătul lumii...
Fragilitate. Tălpile-i sângerau, străpunse de ascuțișul pietrelor. Întinse mâna să adune câțiva stropi de ploaie pentru arșița sufletului dar se împiedică și...
Îmbrățișare. Zăcu acolo minute bune, amorțită de durere. Pietrele-i zdreliră chipul, brațele. Le simțea intrate în ea și totuși nu se mișcă.
Provocare. O chinuia setea. Cumplit. Se întrebă în cât timp se moare de sete. Se certă în gând.
Ironie. Un rest de ieri se zbate într-un mâine, mai mereu. E atâta risipă în vreme de secetă.

2 comentarii:

  1. În impermebilul ce ar trebui să oprească intemperiile vitregelor ceasuri, deseori tremură câte un suflet zgribulit. Numai gândul acela firav de speranţă ce înfruntă chiar şi pe neînvinsul timp, numai gândul acela ştie că după ploia de lacrimi va ieşi şi zâmbitorul soare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eram copil, 8-9 ani. Bunica cocoloșea niște puișori într-o căciulă veche de-a bunicului. Iubeam clipe ca acelea. Nu-mi mai trebuia nimic. Nu știu cum s-a făcut că unul s-a udat rău. Încă făcea focul era rece și l-a pus la gura sobei să-l usuce, să-l încălzească. Am stat lângă el privindu-l.
      Mic, neputincios, ud...
      M-a strigat cineva sau m-am întors după ceva, nu mai știu. Cert e că-ntr-o fracțiune de secundă puișorul a intrat în sobă. Am plâns mult. Cu greu m-au liniștit. Și n-am uitat niciodată. O auzeam pe bunica repetând: e doar un pui, mamă, nu contează... să dea Dumnezeu să se ridice ceilalți.
      Pentru mine a contat, se vede treaba, de încă n-am uitat.
      Cred că atunci a fost clipa în care am înțeles că uneori supraviețuim din întâmplare dar nu putem trăi întâmplător.
      Iar m-am pus la povești...
      Mulțumesc pentru popas, Victor. Și pentru cuvintele dăruite.

      Ștergere

Faceți căutări pe acest blog