Evadare

Netezi cu palma macii răsculați de vântul după amiezii.  Îi simțea speriați. Frigul era atât de aproape. Nu trebuia să-ntindă brațele prea mult ca să-l simtă. O pândea.
Știa că trebuie să lase macii să plece. Se ghemui la podea. Toți câți treceau pe lângă ea își doreau să-i atingă.
Roșu electrizant, pete de sânge calde în care toată lumea își înmuia de bunăvoie degetele. Le duceau apoi la ochi, la nas, pe gâtul cambrat fără să vadă urmele lăsate. Și hohoteau idiot, niște idioți însemnați, râzând unul la altul și mai mereu unul de altul.
Își strânse rochița pe lângă ea. Și-i dorise albaștri dar mama clătinase din cap și mâna pictorului ezitase.
” Nu ieși, plouă! O să strici rochița!”
Cum să-i spună că așteptase această ploaie? Și iată... venise pentru ea și macii ei.
Ridică brațele îmbrățișând-o.
Vântul se domolise. Frigul era undeva în afara ploii căutându-și culoar.
Se cercetă pentru ultima oară și-o luă la fugă. Stropi de roșu picurau în urma ei. Îi auzea spărgându-se de caldarâm odată cu lacrimile ei.
” Acum poți să mi-i faci albaștri?” căzu în brațele omului cu mâinile pline de vopsea dar atât de curate.