Creioane colorate

Sunetul a făcut-o să ridice privirea. O recunoștea după scârțâit și deja adulmeca parfumul sosirii lui. Știa,  va urma pocnetul metalic brichetei și chiar la ieșirea din scară rotocolul de fum, primul... atât de perfect, mereu.
Nările-i fremătau de emoție și-și simțea gleznele împleticite de teamă.
Emoție și teamă, sălbatică combinație.
Oare a câta zi... era?! Cui folosea să știe?
Se piti la locul știut chiar în secunda în care el apăsă telecomanda. Deschidea mașina și mai zăbovea câteva clipe pe ultima treaptă pentru un fum, două apoi se urca dezinvolt în mașină lăsând totul în urmă.
Acorduri suave strecurate prin fereastra întredeschisă și-un muc de țigară încă nestins.
Se aplecă, îl culese cu grijă și-și potrivi buzele peste urmele celorlalte.
Un fum sau uneori două...
Dintr-un buzunar peticit scoase un creion chimic. Îl înmuie în gură și trase o altă linie pe peretele blocului. Egale și echidistante ca niște trepte spre un alt cer.
- Privește, mami! Doamna aceea mâzgălește peretele și pe ea n-o ceartă nimeni!
- E o cerșetoare! răspunse eleganta femeie și scoțând o bancnotă cu două zerouri i-o întinse nepăsătoare. Ia-o! De ce n-o iei?!se arătă intrigată de nemișcarea celei din fața sa.
Abia acum o privi. Și amuți.
- Tu?! murmură  lividă la față și mult transfigurată.
- A plecat, mami! o trase cea mică de mână. Cine era, mami?
- Nimeni... o cerșetoare!
- Uite ce mi-a lăsat... o cutie de creioane colorate. Mi-a spus să desenez un soare lângă  desenul ei.