Colierul

Acceptă cutia întinsă, fără să mulțumească, fără să zâmbească. Ignoră sprânceana ridicată. Devenise deja un firesc.

Chipul alb, ușor livid părea al unei năluci. Se concentră pe sunetul tocurilor. Pășea de colo colo doar să se audă. Nici nu conta de ce. Esențial era ca spațiul din jurul ei să fie înțesat de sunete. O înșiruire domoală, apoi grăbită, pauze scurte... de parcă tasta clipele unei povești grăbită spre final.

Se privi în oglindă, o șuviță încă-i dădea bătaie de cap. Își umezi degetul și-l plimbă de-a lungul ei, imprimându-i o altă arcuire. Nu era momentul ei, încă.

Deschise cutia. Din umbră privirea lui nu se dezlipise de ea. Luă colierul și-l înșiră în aer privindu-i cu dispreț unduirea ușor fragmentată. Părea o aripă dislocată.

Știa că-l irita și-i plăcea. Aplecă docilă capul. Resimți freamătul nărilor lui și mustăci mulțumită.

Da, alesese un alt parfum. Începând de astă seară trebuia să-și reaparțină.

O furase picătură cu picătură și o vânduse alteia. Aceeași coafură, același parfum, aceleași bijuterii. O ea și-o altă ea împărțind totul, până și iubirea lui... dacă existase vreodată.

Se trezise într-o dimineață lângă un străin. Îi erau familiare, mersul, parfumul, mâinile, zâmbetul, până și modul în care-și aranja pernele la culcare. Doar el lipsea.

Trânti capacul ce rânjea. Cutia mirosea a el, prețioasa catifea sfida prin nuanța de roșu imposibil de redat în cuvinte.

Urmă haina de blană apoi portiera mașinii.

Profilul lui reflectat în oglinda înserării. Trepte de marmură albă și sunetul pașilor desperecheați de prea multă vreme. Undeva, dincolo, auzea foșnetul mării.

În fața garderobei se relaxă. Recunoscu râsul ei, al umbrei. Era convinsă că-i va privi intrarea, nu lipsise niciodată. Doar ea o remarcase târziu.

Umbra te urmează tăcută, se apleacă o dată cu tine, dansează o dată cu tine, privește cerul și se prăbușește o dată cu tine. Așa că era firesc ca ea să fie acolo...

Zâmbi. Măcar avea o umbră perfectă.

Trecu cu privirea peste ea bucuroasă că decorul era întregit. Surâse amabil domnișoarei de la garderobă în vreme ce el o ajuta cu haina. I se abandonă. Pentru ultima oară.

Și urmă risipa... zeci de perle sărind ca niște stropi de lumină pe marmura nedrept de albă.

Asurzitor zgomot, frenetic dans. Îl văzu repezindu-se după ele. Hidos, roșu de turbare, cu ochii ieșiți din orbite. Un munte de om târându-se ca o jivină.

- Să nu le atingi. Pleacă de aici !îl auzi urlând în urma ei.

Știa că umbra-și aflase prețul și acum tremura lipită de perete.

Plecase. Se depărtase strângând în pumn câteva perle.

Și nimic n-avea să mai fie la fel... murmură, aruncându-le în mare.