Contur

Petrecerea se terminase de ceva timp. Emilia strângea paharele; unele goale, unele pe jumătate pline, demonstrând saturație. Debarasa cu dexteritate de invidiat, conglomeratul ce răspândea iz de mucuri ude, şampanie revărsată pe marginea cupelor. Reuşi să restabilească  ordinea în cabană și acum aștepta ca aerul rece dar proaspăt ale acestei noi dimineți să facă restul.
Adunase câțiva prieteni și alături de ei marcase  cei zece ani de căsnicie.

Nici nu știa de ce acceptase. Poate pentru că văzuse momentul în sine ca o ocazie în a se mai aduna cu toții. 

Se trânti în primul fotoliu, frântă. Tălpile-i zvâcneau din cauza tocurilor. Aruncă sandalele pe care stătuse cocoţată toată seara şi cu mişcări repetate îşi masa tălpile.

Prietenii cazaţi la etaj luaseră cu ei avalanşa zgomotoasă a paşilor şi râsului iar tăcerea adâncă ce domnea între ei doi  se reinstalase în haine de gală, măturând cu trena ei discretele atingeri şi surâsuri renăscute în fragmente din timpul acelei seri încărcate de amintiri şi ecouri.

Traian o studia cu emoţie prin fumul alburiu al ţigării. Decolteul provocator al femeii îi atrăgea privirile ca un magnet. Pe sub mătasea fină a rochiţei, un pic cam fixă, formele femeii îmbiau la mângâiat, chemări adânci se îngrămădeau pe conturul  atât de perfect al coapselor parcă sculptate.

Se întrebă cu mirare de când nu mai făcuseră dragoste?! Erau zile sau deja luni?
Pentru cei din jur rămâneau echipa perfectă. Și erau... Frumoși, inteligenți, informați  se completau în multe privințe și erau destui cei care-i invidiau.
Și astă seară simțise priviri admirative. Momentul inelului cu diamant galben, atât de râvnit de multe dintre femei adusese aplauze dar și priviri pizmașe. Și gura Emiliei... tremurase la atingerea dintre ei. Buzele ei însetate aproape că-l sorbise... dar totul durase doar o clipă. Visase? Nu, inelul strălucea pe degetul ei.
Relaţia dintre ei...
Ce mai era, de fapt, între ei? Deveniseră  colegi de apartament… transmutaţi de câteva luni într-o  vilă impunătoare, mult prea preocupaţi să-şi atingă țintele propuse și implicit  luxul în care-şi duceau zilele. Banii nu mai erau de mult o problemă.

Deseori ajungeau acasă unul după culcarea celuilalt. Se reuneau la petrecerile prietenilor sau evenimente la care trebuiau să participe. Dar  chiar şi acolo, de cele mai multe ori, ajungeau fiecare la altă oră, reţinuţi de cine ştie ce probleme, mereu tot mai urgente. Fiecare cu maşina lui, fiecare cu telefoanele aferente nu mai aveau timp să fie doi. Pentru ei timpul se fragmentase în jurul fiecăruia. 

Până și cu doamna Maria, menajera, comunicau mai mult telefonic sau prin bileţele.
Zi de zi mai bifau un obiectiv atins. Aveau cariera visată, casa dorită, mașini, excursii, prieteni... și totuși... ceva lipsea.

Se revăzu student  într-o cameră jalnică de cămin, cu şifonierul peticit  cu postere din revistele citite umăr lângă umăr, cu răsuflările împletite în aceeaşi simplă rostire. Apoi, iaurtul mult prea mic şi pentru unul singur dar îndestulător, mai ales pentru suflet.  Se rătăciseră cândva… trecuseră ani… se căutaseră… se mai regăsiseră pasager… dar …

Ieşeau din casă în fiecare dimineaţă împreună, fiecare pe drumul lui. Se sărutau simbolic din vârful buzelor, c-un zâmbet mai mult decât profesional. Poposeau, apoi, preţ de–o clipă... doar, cercetându-se în imensitatea oglinzii din holul casei cu etaj,  ea refăcându-şi rujul iar el privindu-şi admirativ fizicul, ţinuta, corectând cravata care uneori îi dădea de furcă! Ciudat e că oglinda îi reflecta împreună dar ei se vedeau  doar separat… fiecare mult prea preocupat  de el…. 

Mai degrabă observau o pată pe marginea oglinzii decât  prezenţa celui de alături.

Păşeau împreună şi totuşi pasul le era absent… de atâta amar de vreme…

Un clinchet de pahare din maşina de spălat vase… sparse cu tupeu liniştea împărţită între cele două destine ce aparent se conturau ca fiind unul singur. Capul li se întoarse brusc spre locul cu pricina şi pentru că sunetul nu înceta… mâinile lor se regăsiră pe traiectoria aceluiaşi buton. 

Tresăriră instantaneu parcă curentaţi unul de atingerea celuilalt.

Freamătul toamnei îmbrăca ferestrele cabanei, pitită în umbra unor brazi tăcuţi ce-i străjuiau solemn intrarea. Privirile tăcute a celor două umbre foşneau a dorință înrămată în disperare. Aveau mâinile înlănţuite de dorinţa unei atingeri născute în ei undeva în veacul trecut

Ochii pierduți într-o tandră căutare. Păşeau cu teamă pe un hotar demult înstrăinat, după ce îndelung căutaseră în ei explicaţii pentru rătăcirea dintre ei.
Dragostea plutea, nu murise… doar se închistase într-o stare latentă. Oare pentru a-i aştepta?!
Din păcate niciunul  n-avea curajul unui  prim pas …

- Plec la culcare, somn uşor! aruncă cu răceală Emilia depărtându-se cu  rigitatea unei măşti, crispată de gândul că ar putea suferi din nou. Închide și ușa, e deja mult prea rece! completă ea oprită în capul scărilor.

- Somn uşor!veni şi răspunsul mai mult şoptit al lui Traian privind cum un vis abia înmugurit se depărta agale împrăştiat de ivirea suavă a primelor raze de soare... ce se strecurau aurind conturul frumos dar inert al unor destine păşind absente pe aceeaşi cărare.