Sonia

Sonia își privi vioara. Era numai a ei! Așa i se spusese.

O privi minute bune, o simțise respirând când  îndrăzni a ridica capacul cutiei. 

În sfârșit o avea. Doar a ei!

Undeva.... Acolo Sus, Cineva o auzise!

Două lacrimi îi înmuguriră în colţurile ochilor. Se simțea vinovată. 

Oare vioara știa că nu a iubit-o... atunci, la începuturi? Ținea minte că și-a dorit vioară fascinată de unduirea arcușului. Ce simplu părea a-l stăpâni! Dar nimic nu era simplu și de n-ar fi fost mama ei nici ea, nici vioara n-ar fi mai fost acum în aceeași încăpere. 

Cum ar fi fost zilele ei fără vioară?! Nici nu-și putea imagina. 

Multă vreme privise cu jind  la copiii din fața blocului. Tare și-a mai fi dorit să fie între ei. Pentru ea  timpul de joacă era drămuit. Îi invidia pentru acea  libertate și credea că ea n-o va cunoaște vreodată. 

Ce minte de copil!

Andrei, vecinul şi colegul ei de la grădiniţă, renunțase s-o mai tragă de codițe dar o striga ”scripcara”. 

La început o deranjase. Simțise furie și abia-și stăpânise primele lacrimi. O duruse... mai ales, din partea lui. Apoi se obișnuise și-l priveau surâzând și ea și vioara din acele vremuri, o vioară luată  cu împrumut.

Astăzi repeta când i s-a părut că aude soneria. S-a oprit  o clipă dar pentru că nu s-a mai auzit și-a continuat... nu exercițiul ci zborul.

Descoperise de mult timp că învățase să zboare, că avea mai mult decât libertatea la care tânjise. Un zbor frenetic, o plutire pe care n-o putea descrie în cuvinte.

Acum știa ce însemna tărâmul magic din povești... peste nouă mări și țări, peste noua zări...

Minunată  noua vioara.

- Și-ar fi fost mai bine... ai răbdare cu mine, vioara mea! Mă intimidează gândul că ești a mea, șopti ea așezând-o în cutie.

După ceva vreme a ieşit din camera ei. În holul apartamentului, pe canapeaua verde, jumulită de gheruţele lui Mark... era Andrei, care-o privea înmărmurit! S-a ridicat tăcut în picioare şi i-a întins bucheţelul de ghiocei ce-i tremura în mână.

- Eşti minunată... iar cântecul tău e divin! Iartă-mă pentru tot!

Sonia îl privi la fel de contrariată. Tăcută a lăsat bucheţelul primit... şi-a luat vioara şi a reînceput a cânta!

Nici musca nu s-a mai auzit...

Se priveau. Unul cântând iar celălalt doar respirând parfum de cântec! 

Sonia zbura odată cu arcuşul ei. El pe strunele viorii iar ea pe strunele unei inimi... ce iubea în taină... din copilărie!