M-am oprit deunăzi să privesc un pod. Un pod e acel ceva pe care se presupune că poți păși în siguranță. Un pod nu e doar puntea dintre lumi cât mai ales dintre oameni.
Chiar și simplul fapt de a ne privi în oglindă se bazează pe conceptul de pod: eu și imaginea mea devenind puncte de sprijin ale acestui nou pod creat. Și cred că întreaga viața ne străduim să menținem în echilibru aceste două picioare de pod.
Îmi place ”să mă privesc în oglindă” cu ochii închiși. E un exercițiu pe care-l fac când vreau să mă simt. Așa pot face abstracție de formă și mă pot concentra pe ceea ce vreau să văd cu adevărat. Am învățat să fac asta gândindu-mă la cei care nu mai sunt lângă mine sau care-s prea departe și așa am descoperit că îi port în mine prin iubirea pe care o simt față de ei.
Îmi pare nedreaptă folosirea la trecut verbul ”a iubi”, e ca și cum ne-am dezice de o bucată din noi.
E corect să spun mi-am iubit bunicii, tatăl?! N-ar însemna că iubirea mea a murit odată cu ei?!
O plecare din viața mea nu va însemna niciodată o iubire mai puțin...
"A iubi" ar trebuie să fie verbul care să poată fi conjugat în orice dimensiune, cu aceeaşi putere şi trăire din trecut până în veşnicul viitor.
RăspundețiȘtergere”A trebui”un alt verb ce dă de furcă multora.
ȘtergereSunt de acord cu tne, verbul "a iubi " nu are conjugare la trecut, e la fel de nefiresc cum ne - ar suna in urechi, "voi iubi ". Dragostea nu are inceput si sfarsit, e vesnicie si asta inseamna ca nu incepe decat pentru noi, cand o constientizam si acceptam si se termina tot in constienta noastra cand nu o mai acceptam, dar asta nu inseamna ca dispare, di doar ca noi insine ne o ascundem noua.
RăspundețiȘtergereCât acceptăm și cât simțim... poate cineva să se laude cu o egalitate?!
Ștergere