Femeia in albastru (33)

Se opri din lucru revăzând orele agitate ale zilei de ieri şi surpriza care-o bulversă. Nu mai era stăpână pe nimic, nu mai deţinea controlul… doar aştepta.

Dimineața începuse cum stabilise, cu trecera pe la Aron. Îşi adunase bruma de lucruri abia stăpânindu-şi plânsul. Profitând de închiderea automată a uşii  părăsise casa, lăsându-i cheia pe măsuţa de cafea din living. Coborâse scările cu o strângere de inimă, un vag sentiment că poate să grăbise, că poate ar fi trebuit să mai acorde  o  şansă relaţiei lor... 

Adevărată surpriză fu însă la ecograf când doctoriţa îi recomandă o vizită, la ginecolog infirmându-i „diagnosticul” ce şi-l pusese singură. Se înroşise ca o adolescentă când aceasta o întrebase despre ultima dată a menstruaţiei şi amuţise. Atât de prinsă şi bulversată de tot ce trăise în ultima vreme  pusese totul pe seama unor alte dereglări hormonale, neputându-şi imagina nicio clipă c-ar putea fi însărcinată. De când se ştia avea uneori, întârzieri inexplicabile şi apoi viaţa ei sexuală lipsise cu desăvârşire mulţi ani, ceea ce iarăşi considerase ea a fi o altă explicaţie.

Ieşise din cabinet ca teleghidată şi se oprise direct la recepţia clinicii unde se programase la un consult. 

Se urcase în maşină privindu-se mirată şi petrecuse minute bune țintuind volanul. Într-un târziu  băga cheia în contact.

Era încă atât de șocată de posibilitatea de a fi însărcinată că nici nu îndrăznea să spere. Dacă se dovedea o falsă alarmă ?!

Odată ajunsă la firma avu parte de o altă uimire. Pe birou trona un buchet mare de trandafiri albi.

Îşi simţise inima bătând cu putere iar mâinile nu îndrăzniră a deschide  plicul.

Primul gând o duse către Aron. Îşi reaminti îmbrăţişările din noaptea trecută dar ceva îi spunea că acesta l-ar fi livrat personal. Era mai direct când îşi dorea ceva, sau cel puţin aşa îl percepuse ea… deşi nu mai era sigură de nimic, se înşelase de atâtea ori în viaţă.

Privise trandafirii câteva minute bune. Erau superbi, atât de albi că păreau ninşi. Stupid sau nu şi-ar fi dorit să fie de la Aron.

Deschisese plicul într-un târziu, ruşinându-se de emoţiile avute… erau de la David. Aşa o informa o carte de vizită pe care erau frumos caligrafiate numele lui şi câteva cuvinte  „Petale de alb pentru un decembrie special.”

Mai admiră întreg buchetul câteva minute bune apoi îl  răsfiră fir cu fir într-o vază. Câte s-ar fi schimbat dacă ar fi fost de la Aron, dacă acesta ar fi venit personal… dar ...

Se decise să-i mulţumească, lui David, printr-un mesaj. Câteva cuvinte, nimic familiar… un mesaj sec, dar politicos,  de mulţumire.

Petrecu restul zilei încercând să nu se mai gândească deşi involuntar privirea i se pierdea ăn zare, visând.

Cu mai bine de douăzeci de minute înainte de ora programată, intra în sala de aşteptare. Nu mai avea răbdare şi numai că nu plângea de emoţii.

Încă de la începutul relaţiei cu Aron se tot gândise la o vizită la ginecolog, dar tot amânând,  lunile trecuseră.

Acum se simţea puţin stingheră, nu mai fusese din timpul detenţiei… în alte condiţii mult diferite de luxul clinicii în care se afla. Se bucurase constatând că medicul era femeie.

Nu uitase nici acum privirea medicului, prieten de-al lui Camil la care acesta îi programase avortul, o privire sfidătoare.

Acum peste ani se întreba oare pe câte mai dusese Camil la acelaşi medic, de  acesta o privise cu un aer vădit de superioritate râzând pe sub mustaţă când i se confesase că o durea acest avort  dar că ea şi soţul ei nu erau încă pregătiţi pentru un copil. Probabil o considerase doar o altă mincinoasă, o altă întreţinută căruia Camil îi plătea avortul dar ea chiar se considerase soţia lui.

„Au trecut două săptămâni de când am revenit în ţară, e deja vineri, ce repede!” gândi ea îndreptându-se spre fereastra biroului, spre a-şi uda florile. Îi plăcea s-o facă personal când avea vreme. Iar acum o făcea chiar fericită, regăsise motivul şi puterea să zâmbească. Cu o seară înainte primise cea mai minunată veste. Urma ca după Sărbători să facă o serie de analize dar doctoriţa îi confirmase o sarcină de zece săptămâni, în evoluţie. Amuţise la auzul veştii şi realiză că primise o nouă şansă. Şi deşi inima îi era îndoită pentru că tocmai se despărţise de tatăl copilului  era fericită şi decisă să-l păstreze.

Nu-şi mărturisise nimănui bucuria. Nici măcar surorii ei, care tocmai ce-o sunase rugând-o să revină în Germania pentru Sărbători. Nu-i povesti nici de buchetul de trandafiri, primit  de la David. Ştia că aceasta n-ar fi pierdut prilejul şi l-ar fi sunat, aşa ca din întâmplare… era o mică „intrigantă”, Măriuca.

Revăzu tot în derularea zilei de marți şi  mesajul scurt primit pe seară de la Aron: „ Am găsit cheia.”

 Auzi un ciocănit în uşă şi răspunse „Intră” fără să se uite.

- Deranjez, Angela?

- Nu, Victore! Poftim! Și  privindu-l mirată, continuă... s-a întâmplat ceva?! Să nu-mi spui că iar a crăpat ceva. Am auzit că aţi mai avut o problemă cât am lipsit.

- Ceva minor, mult zgomot pentru nimic. Acum, nu! Nu s-a întâmplat nimic. Nici n-am ştiut că eşti în firmă, am trecut la noroc. De fapt, ştiam c-ai revenit în ţară. Am vorbit cu David… l-am felicitat,  a fost ziua lui.

- Bănuiam, că acesta e motivul petrecerii… din păcate n-am putut participa, motive urgente m-au chemat în ţară. Te pot ajuta cu ceva?!reveni Angela la mobilul vizitei lui, închizând totodată subiectul David.

- De luni intrăm în vacanţa de Sărbători. Şi-am trecut să-ţi urez  un an cu şi mai multe realizări… şi multă fericire, Angela… chiar o meriţi! Toţi o merităm, numai că pe unii ne sperie... şi de teamă... fugim de ea, rătăcind-o !

Angela îi mulţumi şi se felicitară reciproc, urându-şi toate cele bune. Se despărţi bucuroasă de gestul lui Victor.  Îl percepu curat şi sincer, un gest deloc banal care-i demonstra că nu era o renegată cum se considerase în multele nopţi când se foia sau fuma nebuneşte... când nici ea nu se mai înţelegea.

De la firmă merse la apartamentul Cristinei. Îşi făcu bagajele îi promisese Adei că se vor vedea, fie şi numai pentru un weekend. Îşi rezervase cameră la hotel pentru noapte în ciuda insistenţelor acesteia care-o rugase, aproape implorând-o, să stea la ei.

Se oprea punându-şi mâna pe pântec. Acolo-n ea, creştea pruncul ei. Era conştientă că Aron trebuia să ştie… dar era decisă să nu pună sarcina între ei. Nu voia ca el să se întoarcă la ea de dragul copilului. Nu ştia ce voia şi nici nu voia să-i spună decât după Sărbători… eventual după trecerea primele patru luni, voia siguranţa că totul e bine.

Revederea cu Ada şi copilaşii ei, fu o altă mângâiere adusă sufletului ei. Chiar şi parfumul oraşului, sclipind a lumină îi făcu plăcere. Acum, în starea în care se afla percepea totul altfel, devenind mai îngăduitoare cu tot ce o înconjura. Doar cu Relu se păstră în acelaşi registru. Ar fi vrut să fie mai binevoitoare dar nu putea.

- Credeam că vine şi Aron cu tine, o atinse acesta, aparent fără intenţie, dar ea resimţi răutatea în fiecare silabă accentuată. Era un şarpe şi muşca pe furiş.

- E în Olanda,  prins până peste cap într-un proiect, teribil de încântat îi răspunse şi ea accentuânt voit unele cuvinte, amintindu-şi cum acesta se tot lăudase în faţa lui Aron cu deschiderea şi oportunităţile medicinei, comparativ cu cele ale unui biet ingineraş.

- Dar mai sunteţi împreună?! insistă Relu să-şi clarifice bănuiala.

- Relu… n-o mai tachina, n-avem nici un drept să ne băgăm în viaţa ei, interveni Ada.

În ciuda micilor săgeţi răutăcioase petrecu o zi minunată, povestind despre Măriuca şi copil, jucându-se cu năzdrăvana Nicola şi privind încântată caietele lui Ionuţ devenit un şcolar extrem de silitor şi responsabil.

Putea spune că aceste câteva luni chiar îl schimbaseră pe Ionuţ devenise mult mai serios, mult mai matur în gândire.

- E spectaculos cum s-a transformat Ionuţ.

- Da, creşte.

Vorbiră despre toate câte le trecură prin minte, numai  Nicola o interogă câteva minute bune despre Mark. Îi explică că se mutase cu stăpâna lui în Elveţia… o ţară un pic mai apropiată ca ţara lui Moş Crăciun căci la el se raportau toate propoziţiile micuţei.

Întunecase de-a binelea când Ada începuse să insiste să-şi petreacă seara la ei.

- M-am cazat la hotel, sună  te rog la un taxi. N-avea niciun rost să vă  aglomerez inutil. Am deja cameră, deci orice altă discuţie nu-şi are rostul.

- Eiii cum aşa, te duce Relu. Măcar atât să facem şi noi pentru tine, tu ne-ai cazat şi ospătat pe toţi …

- Ada, nu e cazul. Am petrecut o zi minunată aici cu voi. Şi înseamnă enorm pentru mine.Tu şi copiii sunteţi parte din familia mea, mereu v-am considerat aşa.

- Poate vii și de Crăciun?!

- De Crăciun îmi propusesem să merg acasă, în sat, dar au intervenit nici mici schimbări… şi-ncă nu-s decisă. Vom vedea.

- Dacă îl voi convinge pe Relu poate ne vom mai vedea acolo. Crăciunul e unic pe uliţele satului nostru. Mi-aş dori ca Nicola şi Ionuţ să poată vedea obiceiurile noastre, pe aici pe la oraş totul s-a aplatizat, Crăciunul a devenit ceva ce vinde. Mi-e dor de atât de multe. Îmbătrânesc, Angela.

- Eii... ce vorbă-i asta?! Nu mă face să plâng. Sunt cam sensibilă în ultima vreme. Poate ne vedem, mai ştii. Hai, sună te rog la un taxi, nu vă mai deranjaţi voi.

- Pentru tine, nici un deranj nu e prea mare, apăru şi Relu prinzând din zbor discuţia. Şi-apoi am ocazia să mă fălesc cu noua maşină.

- Felicitări! răspunse zâmbind Adei. Insist că ar fi mai simplu să iau un taxi.

- Nici gând, oricum îmbin utilul cu plăcutul  planificasem să trec pe la clinică… aşa că a picat numai bine, e chiar în drumul nostru, rosti acesta aproape frecându-şi mâinile de mulţumire.

Neavând ce face se despărţi de Ada şi de micuţi îmbrăţişându-se şi „pupicindu-se” cum îi plăcea Nicolei să spună. Îi erau dragi. Cu ei se simţea acasă. Doar Relu strica tot tabloul.

Se urcă tăcută în maşină, ascultând cum Relu tot lăuda performanţele acestei proaspete achiziții. Ar fi vrut să-i arunce cu răutate că ea avusese maşini mult superioare acesteia şi că n-au încălzit-o cu nimic dar îl ignoră, tolerându-l.

- Mi-ai face un favor dacă m-ai lăsa pe mine întâi la hotel şi abia apoi te-ai  înapoia pe la clinică. Aş aprecia.

- Tentant! Poate chiar ne înţelegem într-un final deşi tare-ţi mai place să faci pe inabordabila. Maşina asta e unul din visele mele de demult… ştii care e celălalt?!

- Nu şi nici nu-s curioasă, rosti iritată de lascivitatea cuvintelor lui care nu prevestea nimic bun.

- Ahh… ce-mi placi când te înfurii. Mă înnebuneşti! Tu eşti femeie! Aş da oricât pentru o noapte de dragoste cu tine.

- Relu trage pe dreapta! Opreşte, vreau să cobor! Nu te-ai schimbat deloc. Acelaşi măgar dintotdeauna. Biata Ada! Crede în tine, crede în schimbarea ta. Pentru bucata asta de metal ai rămas cu ea.

- Doar n-o să cobori din mers, spuse el accelerând voit. Am spus mereu că eşti fată deşteaptă. Da, pentru maşina pe care altfel nu mi-o mai puteam permite şi pentru prestigiul meu. Aici în provincie lumea etichetează dur un bărbat care părăseşte doi copii minori… şi riscam să-mi pierd renumele, pacienţii.   Dar ar trebui să recunoşti că prietena ta arată bine, mă străduiesc. Dar nu se compară nici pe departe cu tine, deşi permite-mi să spun… ai  slăbit cam mult. Astă vară arătai perfect. Dar simt din priviri focul ce încă arde-n tine, eşti vie şi adevărată şi… Doamne, ce l-aş mai stinge măcar o dată.

Angela tăcea. Ştia că urma un semafor şi se ruga să funcţioneze şi să fie roşu.

Preocupat de gândurile lui de mascul înfierbântat opri privind nerăbdător schimbarea culorii. Angela aşteptă câteva secunde ca maşină să se oprească de tot apoi deschise portiera şi coborî trântind uşa cu putere.

- Muiere nebună… asta eşti!Pun eu mâna pe tine... cândva! îl auzi strigând în urma ei dar strecurându-se printre maşini se refugie pe trotuar.

Se bucură când zări un taxi neocupat şi–n câteva minute urca treptele hotelului.

Trecuse aproape o oră, pierduse vremea la telefon. Vorbise cu  Ada asigurând-o că ajunsese la hotel. Nu pomenise despre incident, n-ar fi făcut decât s-o amărască inutil. Vorbise câteva minute şi cu Cristina, se mai calmase se pregătea de duş când auzi ciocănind.

Deschise uşa mirată, bănuind a fi cei de la recepţie, dar surpriză era Relu, c-un buchet de flori în braţe.

- Iartă-mă, Angela. Nu ştiu… ce m-a… mai apucă să spună acesta, că Angelei i se făcuse negru în faţa ochilor şi înfuriată la culme  dădu să-i trântească uşa-n nas, fără nici un cuvânt. Era un calvar acest om … fără limite… fără nimic sfânt.

Dar era prea târziu, intuindu-i reacţia şi net superior din punct de vedere fizic acesta deja o imobilizase în peretele holului, închizând în urma lui uşa cu piciorul. O bufnitură puternică care mai mult ca sigur răsunase în tot hotelul dar de care acestuia se pare că nu-i mai păsa, în euforia ce-l cuprinsese.

Îşi simţea gura invadată şi buzele muşcate cu sete. Băuse,  resimţea mirosul alcoolului în gura lui şi în privirea turbată cel făcea de nerecunoscut. Îl simţea frecându-şi masculinitatea de ea părea un taur înfuriat.

- Eşti doar o altă căţea în călduri… ce tot dai ochii peste cap ca o nevinovată?!

Se zbătea sub greutatea trupului lui. Îl muşcase de una din buze şi resimţea şi acum greutatea palmei lui ce efectiv o ameţise. Îi pusese o mâna la gură în timp ce-o ţintuia cu o privire animalică, iar cealaltă îi frământa sălbatic sânii. Avea doar halatul de baie pe ea şi-o pereche de bikini.

- Nu cred că are rost să ţipi, eşti fată deşteaptă. Voi spune că tu m-ai invitat! Chiar şi Ada mă va crede pe mine, vezi că mă iubeşte, mă divinizează. Îi voi spune că ai fost geloasă pe fericirea noastră, îi şuieră  în ureche împingând-o spre pat.

- Eşti un animal! Dar nu te credeam în stare să siluieşti o femeie! N-o să ţip, mi-e atât de scârbă de tine că te voi considera doar un alt coşmar ce mi-a fost dat să trăiesc, spuse ea cu glas tremurat abandonând lupta şi întorcând privirea într-o parte.

Repezindu-se la ea, Relu nu dăduse drumul buchetului. Ţepii trandafirilor aduşi  o juliseră pe piept, pe braţe. Acum zăceau călcaţi în picioare chiar de cel ce-i adusese.

- Te-am vrut de bunăvoie, femeie. Nu pricepi că mă obsedezi?! Am avut zeci de femei! De ce naiba m-oi încăpăţâna să te doresc aşa?! Nu eşti cu nimic mai specială ca altele, mugi ca un animal în timp ce-şi strecura degetele spre feminitatea ei… şi totuşi te vreau… chiar şi aşa, spuse încercând din nou s-o sărute.

În Angela se dădea o bătălie surdă. Sperase că văzând-o inertă, abandonându-se indiferentă, acesta să renunţe la gândul lui. Începu să plângă… deşi nu voia… niciodată nu se simţise aşa de neputincioasă, atât de speriată. Nu se putea! Adunându-şi ultimele fărâme de putere se repezi la el. Ar fi vrut să-i scoată ochii… dar acesta-şi înfundase deja capul în pieptul ei şi nu-i mai rămăsese decât să-l tragă de păr.

- Ha… ce-mi place că te-ai trezit la viaţă! Aşa te vreau! Mă exciţi teribil când te înfurii, leoaica mea! Vreau să te simt vie şi femeie, rosti acesta reuşind printre zbaterile ei să se debaraseze de geaca ce-l incomoda.

- Sunt însărcinată, Relu. Nu-mi face asta… te rog… ne cunoaştem de-o viaţă!

Acesta luat probabil prin surprindere de veste se opri câteva clipe.

- Minţi! Dacă era aşa … aş fi aflat de la Ada, rosti el un pic descumpănit, dar neeliberându-i niciuna dintre mâini.

- N-am spus nimănui… abia am aflat… te rog!

- Lasă teatrul ieftin, îşi reveni imediat aprins de dorinţă trăgând de chiloţii ei cu o putere diabolică. Şi nu te mai zbate ca o idioată… puteam petrece clipe de vis dacă nu făceai atâtea mofturi, spuse el. Sunt convins că încă ne putem simţi bine împreună, continuă el încurajat de aparenta ei acceptare.

Angela realizase că o domina că nu se putea pune cu el şi renunţă să se mai zbată. Ochise una dintre veioze şi pândind o secundă când el încerca să se descheie la pantaloni o apucă disperată, lovindu-l cu sete.  Închisese ochii nici nu ştia unde dăduse şi abia când îl auzi urlând şi-l simţi prăvălindu-se peste ea, avu curajul să-i deschidă. Profită de faptul că acesta zăcea nemişcat şi se strecură de sub el refugiindu-se lângă uşa balconului.

Ar fi fugit din cameră dar prin minte i se derulau imagini cu cei doi copii cu Ada, trebuia să evite un scandal. Ştia că idiotul avea dreptate, îi deschisese uşa, erau în camera ei… era cuvântul ei… o condamnată împotriva unui medic stomatolog cu reputaţie, tată şi soţ.

Îl privea  atât de panicată că-n primele secunde i se păru că acesta nu mai mişca. Simţea ceva cald prelingându-se pe mână şi ridicând mâneca halatului în care se înfăşurase speriată, simţi arsura  unor răni. Nici nu mai contau adevărată rană era în sufletul ei şi nimic nicicând n-o mai putea vindeca.

 Dădu cu mâna peste cele  câteva  cioburi destul de mari care probabil i se înfipseseră în umăr când el se prăvălise peste ea. Nu ştia, nu simţise nimic atunci decât teamă că el ar fi reuşit să-şi facă poftele cu ea.

Nici acum nu simţea durerea, înlemnise… îl ura dar îşi dorea să nu-l fi omorât… se şi vedea iar în tribunal, recidivistă… altă condamnare.

Ce păcate avea ea de trebuia să treacă iar prin calvar?!

Parcă trecuse o veşnicie dar răsuflă uşurată când îl văzu mişcându-se.  Îl auzi văitându-se şi tresări, îşi revenea.  Pentru mai multă siguranţă apucă o vază. O ţinea strâns cu ambele mâini încercând să n-o scape din cauza tremuratului ce nu mai contenea.

Acesta probabil leşinase de durere. Se ridică din pat şi bolborosind înjurături la adresa ei se îndreptă spre baie.

Ea tremura, nici nu clipea darămite să facă vreo mişcare. Undeva pe piept mai simţea o fierbinţeală dar nu îndrăzni să se uite. Îl zărise în trecere, îl lovise în frunte, în ochi, habar n-avea … nu ştia cât de grav, se bucura că era în viaţă, că se mişca. Îl auzea în baie spălându-se şi înjurând-o. Nu-i mai păsa, nu voia decât să plece. După câteva minute bune ieşi cu unul din prosoape ţinut drept compresă. O şocă roşeaţa sângelui ce se îmbibase în prosopul ud. Niciodată în viaţa ei nu lovise pe nimeni, nici chiar în puşcărie, acceptase totul cu resemnare dar acum nu… nu avea voie să-i permită acestui animal să pângărească venirea pe lume a pruncului ei. Ar fi preferat să moară!

- Căţea! Mi-ai sfârtecat arcada, am nevoie de copci. Să dispari din calea mea, auzi? Data viitoare nu mai am milă de tine. Târfă! mai aruncă el şi adunându-şi geaca picată pe jos ieşi lăsând uşa larg deschisă în urma lui.

Alergă ca o nebună, călcând peste cioburile sărite peste tot prin cameră şi-o închise răsucind cheia şi trăgând cu disperare de mâner pentru a se convinge că nu s-ar fi putut întoarce.

Abia apoi se prăbuşi acolo-n josul ei plângând. Îi simţea încă mirosul pe trupul ei. Îi era greaţă, silă…nici nu ştia cum o aşa brută putea fi tată de copii. Îşi duse ambele mâini pe pântec. Fusese atât de speriată. Zăcu minute bune încercând să-nţeleagă de ce. Se adună şi ridicându-se curăţă urmele dezastrului din cameră. Adună cioburile din pat apoi scutură bine lenjeria lăsând-o să stea minute bune la ger… să scape de parfumul lui. Nici n-o mai puse pe pat… sângele lui era acolo, sfidând-o. Perie mocheta adunând ce se putea şi intră la duş. Frecase şi urmele de sânge lăsate de acesta, pete mari  roşii pe albul imaculat al lavoarului şi pe gresie. Acum se spăla pe ea, frecându-se cu disperare spre a se elibera de atingerile lui. Sângerase şi-n talpă. Stătuse minute bune privind cum sângele ei colora în roz apa fierbinte ce se scurgea din duş. Sângele i se oprise dar avea câteva zgârieturi bune pe braţe şi pe piept, a căror arsură o resimţea.

Întoarsă în cameră auzi atenţionarea unui apel ratat. Privi ecranul. Recunoscu numărul lui Relu şi observă că avea şi-un mesaj de la acesta.

„Nu mai răspunzi?! Căţea criminală! Să n-ai curaj să-i povesteşti ceva Adei! Voi avea grijă s-o întorc împotriva ta, nu uita că pe mine mă iubeşte. Voi face dragoste cu ea în noaptea asta, iar şi iar… cu disperare, gândindu-mă la tine, încă am în nări parfum tău, simt fermitatea şi obrăznicia sânilor tăi… va tremura în braţele mele iar mâine îţi va povesti ce bărbat minunat sunt eu.”

„Dragoste”, gândi ea ştergând mesajul. „Un animal nu ştie să iubească… ştie doar să posede!”

Se cuibări în pat dar lăsă lumina aprinsă. Abia acum realiza prin ce trecuse! Buzele încă o dureau de la muşcăturile lui, avea  pe trup şi pe braţe vânătăi, zgârieturi. Plânse mult,  un plâns molcom dar profund. Îşi aminti mânuţele Nicolei pe gâtul… tatălui ei… animalul ce încercase s-o violeze. Revăzu privirea blajină a Adei şi surâsul ştrengăresc al lui Ionuţ. O durere surdă îi măcina sufletul… poate doar aparent, dar păreau fericiţi… avea ea dreptul să le tulbure viaţa?!

Se ridică şi luă din congelator un prosop pe care-l udase şi-l băgase la rece. Se temea să nu i se învineţească faţa, încă resimţea greutatea palmei lui pe obraz. Şi-o puse pe obraz şi plângând în hohote încercă să-nţeleagă cât din tot ce se întâmplase era vina ei. Probabil era blestemată!

Adormi într-un târziu, un somn agitat tresărind la fiecare pas de pe hol… la fiecare scârţâit de uşi.

Îi părea rău că avusese dreptate că Relu era… un animal în piele de om! Voia să uite tot, deşi era convinsă că nu va putea uita nimic. Finalizat sau nu gestul fusese gest şi venit din partea soţului celei mai bune prietene... cea pe care -o considerase sora ei... era cu atât mai condamnabil.