Femeia în albastru (16)

Îşi cumpără ţigările şi ignorând privirile dezaprobatoare ale unora îşi aprinse una trăgând cu sete, de parcă nu mai fumase de-o veşnicie. Paşii i se înşirau inegali, rostogolindu-se c-un sunet surd pe trotuar ca mărgelele unui şirag agăţat în colţurile vieţii. Farurile maşinilor şi câţiva trecători grăbiţi  mai aminteau de agitaţia de peste zi.

O adiere blajină îi învolbura părul lăsat pe spate, ca-ntr-un tandru alint. Doar rândurile cu scrisul uşor înclinat… rândurile, în care Cristina îşi mărturisea literă cu literă sufletul nu-i dispăreau din faţa ochilor. Ecoul lor abia acum o ajungea.

Adevărul găsise o cale şi ajunsese până la ea iar acum certitudinea îi spărgea timpanele.

Ar fi minţit să spună că era şocată de cele citite. Ce o şoca cu adevărat era încăpăţânarea ei de a nu vedea adevărul. Simţise… dar se complăcuse în superficialitate şi se bucurase de tot ce primise. Pe cine şi de ce să  mai mintă?! Acceptase totul cu seninătate… firma, casă… de parcă i se cuveneau.

Îi părea rău că s-a încăpăţânat să nu meargă singură la film. Ar fi evitat toată această…

Nici nu ştia ce o făcea mai vinovată:faptul că apăruse din senin tulburând viaţa prietenei sale, faptul că ignorase… sau că-i fura viaţa acesteia. Da, asta făcea… o deposeda pe Cristina de viaţă. Nu se schimbase niciodată. La fel de meschină călcând pe oameni şi suflete pentru a-i fi ei bine. Se lamentase acesteia şi profitase, conştient sau inconştient, de sentimentele acesteia faţă de ea.

Ar fi vrut s-o înghită pământul.

Auzi telefonul. Se opri şi privind văzu numele acesteia. Nu! Probabil descoperise că nu era acasă şi era îngrijorată dar nu răspunse.

Ce putea să-i spună?! Avea nevoie de timp…

Intră într-un bar. Îşi aprinse o altă ţigară, era deja a şasea, comandându-şi iniţial o apă cu lămâie după care se răzgândi pentru ceva cu adevărat tare. Dacă sufletul o ardea, mâinile îi frigeau… gâtul de ce să facă excepţie? Cum telefonul suna cu disperare, alese să scrie un mesaj scurt:”Sunt în oraş, nu mă aştepta, ne vedem dimineaţă.”

Se trezi apoi butonându-l, inventariind bruma de concret din viaţa ei. Erau atât de puţini, cei înşiraţi acolo. Numele lui Aron îi ieşi în faţă. Şi uitase că salvase numărul acestuia în telefon. Cu flăcările alcoolului mistuindu-i şi ultima brumă de bun simţ îl apelă.

Asculta sunetul ce-şi căuta locaş prin eter. Se pregătea să închidă când auzi un „Alo” vesel.

Amuţi. Era de-o inconştienţă rară dar… nu putea închide aşa. Îi era datoare… şi…

- Bună, Aron! Deranjez?! Ce mai faci? Angela sunt…

O pauză prelungă, în care probabil acesta-şi revizui agenda cu nume feminine încercând s-o identifice.

- Bună, Angela. Scuză-mă, m-ai luat pe nepregătite… şi sincer… nu-mi amintesc… vocea ta. Ne cunoaştem?!

- Nici nu mai contează, Aron! spuse Angela izbucnind în râs de credulitatea ei. O seară frumoasă, încheie ea scurta convorbire.

Ce naiba era cu ea? Era inadmisibil. Se văzuseră o singură dată iar el ca un cavaler ce era, îi plasase o carte de vizită, uitând-o mai mult ca sigur, după cea de-a doua intersecţie.

Ce se aşteptase?!

Ca ea să-l sune iar el să-i spună că de-o veşnicie păzeşte telefonul, gândindu-se la ea?!

Era ridicolă, penibilă.  Trecu de bariera îngrijorării privind în jurul ei cu indiferenţă.

N-o deranjă nici mustăciosul ce se aşezase lângă ea privind-o cu obrăznicie. Ba mai mult ea intră în vorbă cu el. Îi observase verigheta de pe deget şi lanţul gros de la gât pe care acesta-l afişa ostentativ şi-o distră să se joace cu nervii lui.

Îl lăsă să-i facă cinste c-un pahar şi după ce-l onoră cu toată atenţia se răzgândi, răspunzându-i monosilabic la cele câteva întrebări, de altfel, puerile.

Dezamăgit probabil de reacţiile ei şi ochind probabil ceva mai apetisant, mustăciosul renunţă schimbându-şi locul câteva scaune mai încolo.

Ar fi mai băut, ceva în interior o ardea dar renunţă. Voia doar să-şi anestezieze simţurile nu să şi le omoare.

Nici nu realizase cât timp trecuse şi doar teama de a colinda singură străzile o făcură să  se oprească din drum.

Nu putea merge în apartamentul Cristinei… nu astă seară. Era mai mult ca sigură că aceasta la rându-i nu dormea şi chiar n-avea chef de o confruntare.

Era singură, iarăşi singură în miezul nopţii pe străzile Bucureştiului. Ar fi putut-o suna pe Claudia de care se apropiase mai ales după ce-o ajutase cu mutatul în noua locuinţă… se înţelegeau bine şi miza pe discreţia ei dar nu putea fi nedreaptă să permită interpunerea unei alte persoane între ea şi Cristina , mai ales în problemele ce le priveau doar pe ele.

Coborî cu teamă spre metrou şi după câteva minute bune intra în gară.

Se aşeză liniştită pe unul din scaunele goale. Era forfotă. Un tren tras la linie se pregătea de plecare adunându-şi ultimii pasageri. Tresări la şuieratul locomotivei şi începu să plângă.

O doamnă aşezată la două scaune mai încolo îi întinse o batistă de hârtie. O luă mulţumind şi zâmbindu-i.

- Ai privirea blândă şi plânsu’ molcom… aşa-s când ascund tainică durere.

O voce caldă şi cristalină parcă desprinsă de undeva din filele copilăriei. Îi amintea de glasul unei profesoare tare dragi. Abia acum privi cu atenţie spre cea care glăsuise.

Îmbrăcată modest dar curat părea mult mai în vârstă. O uimi contrastul.

- Ştiu… am vocea mult mai tânără decât mi-i chipul, zâmbi aceasta răspunzând astfel privirii mirate a Angelei. Am fost cântăreaţă, mai sunt dar numai la biserică.  Vin adesea-n gară şi stau cu orele. Mi-i drag să privesc furnicarul de oameni, să miluiesc copiii ce sălăşluiesc pe aici.

- Dar e foarte târziu?! Nu vă e teamă?

- Mai teamă îmi este de singurătate şi de greşelile făcute. E drept, e cam târziu astă seară… m-am simţit cam rău şi era să nu mai vin. Dar, când plec de acasă îmi pun buletinul în geantă şi-mi fac semnul crucii.

- De ce în gară?!

- Gara e un adevărat univers. Pentru mine e ca la teatru… o scenă imensă, actori mulţi şi eu cuminte în scaunul meu. Aici simt că trăiesc şi mă ascund aici, de fantasmele ce mă urmăresc, completă şoptind.

Angela privi spre bătrânica ce zâmbea unui cuplu de îndrăgostiţi. O privire senină, sinceră şi-un zâmbet curat.

- Am fost şi eu ca ei. Tu ce cauţi în gară?!

- Nu ştiu… paşii m-au adus aici. Poate aceleaşi fantasme…

- Da, nici pe nu mă lasă să dorm o  pârdalnică durere în oase. Mai bine-mi e când merg decât când stau.

O ascultă zâmbind.

- N-am mai fost la teatru… de mult…de când trăia soţul meu. Dar vin aici şi-mi place, mult. Se mai supără fii-mea şi ginerele pe mine… că plec noaptea de acasă… şi mă ceartă, ar vrea să mă mut la ei. Dar eu ştiu că dacă mă mut… ei îmi vând casa. Asta aşteaptă… şi nu pot să-i las că i-am promis soţului meu că voi muri în casa noastră.

- Da, dar e grea bătrâneţea mai ales în singurătate. Sunt convinsă că soţul  va înţelege şi vă va ierta.

- El, poate că da...  dar eu nu m-aş  ierta. Pentru mine promisiunea e sfântă! spuse acesta privind spre un tren ce tocmai intra în gară.

Angela tresări la ultimele cuvinte. Era atâta adevăr în ele.

Ea-şi promisese că nu va mai plânge... că va lupta pentru viaţa ei. Că nu va mai fugi!

Se ridică de pe bancă rostind un „Bună noapte, doamnă dragă!” şi se depărtă. Se opri după câţiva metri şi privi în urma ei. Cuminte, aşezată pe bancă „femeia cu voce cristalină” urmărea bucuroasă chipurile celor ce treceau pe lângă ea.

Cotrobăi în geantă şi scoase o sumă de bani pe care-o împachetă bine într-un şerveţel. Se apropie de bătrânică care-o privea zâmbind nedumerită şi-i strecură uşor banii în palmă:

- Să mergeţi la teatru!

- O să merg, mulţumesc. Cum te cheamă?

- Angela.

- Ai un nume frumos… melodios... sună a mângăiere, rosti aceasta ştergându-şi o lacrimă mijită în colţul ochilor.

Fiecare om ascunde o poveste, gândi Angela, depărtându-se mult mai uşoară de parcă lăsase acolo pe bancă toate nedumeririle serii. În fiecare suflet o lacrimă spală dureri neştiute şi nebănuite.

Era decisă să meargă… acasă. Cristina îi oferise o casă, un loc unde sufletul ei să poată ancora când furtunile erau prea puternice. Îi oferise prietenia ei necondiţionată.

Găsise bunătate, căldură, omenie… în casa şi-n sufletul acesteia iar ea fugise ca o laşă,  victimizându-se deşi nu o pusese nimeni să-şi bage nasul în jurnalul acesteia.

Procedase copilăreşte. Ce şi cui să reproşeze?!

Nu voia să rănească, ştia că rănile sufleteşti erau cele mai apăsătoare dar nu putea să răspundă unei astfel de iubiri. Nu simţea repulsie nu, pentru că niciodată nu o văzuse pe Cris decât ca pe o soră, un om drag.

Nu voia să privească dincolo, în lumea ei, căci probabil ar fi rănit-o involuntar. Ţinea la ea, dar doar atât.

Nimeni nu era victimă, nimeni nu era nedreptăţit, fiecare era liber în alegeri şi-n trăiri.

Cristina alesese să plece, ea alesese să rămână. Două destine fiecare pe drumul său.

Paşii o aduseră în faţa agenţiei.  Se bucură că are cheile în poşetă. Urcând treptele principale observă lumină la etajul închiriat şi zâmbi. O mai fi cineva ca ea, un alt suflet rătăcitor.

Alese să nu aprindă decât câteva din spoturile  încastrate în mobilier. Nu voia lumină prea multă…observase în oglindă ce dezastru era chipul ei, răvăşit şi bulversat de cele ce i se întâmplau. Se simţea prinsă ca-ntr-o zonă crepusculară, bântuind după resurse magice care s-o ajute în restabilirea liniştii sufleteşti.

Se lăsă zăcând în scaun până ce-i amorţiră picioarele, privind cu nesaţ în jurul ei. Îi era drag biroul, oaza ei de frumos. Avusese mână liberă la mobilat. Aici se simţea puternică şi liberă. Avea mai mult decât îndrăznise să spere. O casă, un loc de muncă şi oameni cărora le păsa.

Trena lunii învăluia tabloul, atârnat pe peretele din faţa biroului, într-o altfel de ramă. Îl avea din anii copilăriei. Îi fusese dăruit de un pictor ce se aciuase în satul lor.... şi de care fusese îndrăgostită în mare taină, cu mintea crudă a copilandrei de atunci.

Umbrit de amintiri şi patinat de vreme, devenise deja o părticică din ea. Magie, sacralitate şi-o floare de lotus crescută in ape tulburi, aşteptând mângâierea Soarelui pentru a înflori în toată splendoarea.

Obosită, uneori se refugia în ea… tăcând, gândind şi doar privind, asemeni acestei flori care la căderea nopţii se scufunda din nou pentru a reveni la prima Rază de Soare mai specială, mai frumoasă.

Era miracolul naturii şi al sufletului omenesc puterea de a te ridica şi a reînflori.

Aţipi în scaun. O trezi sunetul telefonului rămas pe birou. Tresări speriată. Era un pic trecut peste miezul nopţii şi de regulă niciun telefon primit la ora aceasta nu era o întâmplare. Primul gând fu la Cristina… dar era un mesaj.

„Telefonul tău m-a intrigat, habar n-am de ce!  …dar tare-aş vrea să ştiu! Am simţit ceva plăcut în special în râsul tău, un sâmbur de ceva… Sincer, nu mai ţin minte dacă şi cunoscut ! Dar poate, ajutându-mă cu mai multe amănunte… mi-ai lămuri aceste nedumeriri. Acum e foarte târziu… dar voi reveni, cu siguranţă! O noapte liniştită şi scuzele de rigoare pentru ora mesajului.  Aron”

Primul impuls fu să-l sune. Mai mult ca sigur încă nu dormea. Dar renunţă. „Ar fi părut prea dornică de întâlnirea cu el” gândi cu dramul acela de orgoliu ce zace în fiecare femeie.

Deschise larg fereastra privind cu nesaţ cerul. Ridică ochii, chenarul de deasupra biroului ei era puternic luminat şi-n liniştea nopţii auzea murmurul unei voci bărbăteşti, probabil, vorbind  la telefon.

După câteva minute cobora scările agenţiei îndreptându-se spre taxiul ce-o aştepta. Privi în urmă către uşă şi instinctiv ridică ochii şi spre fereastra luminată. Zări silueta bărbatului plimbându-se prin birou. Atras  de lumina taxiului se opri şi el în dreptul ferestrei.

Angela simţea că o văzuse şi se ruşină că o surprinsese, efectiv, chiorându-se  spre fereastra ce-şi arunca lumina şi pe scări. Mai ales că se oprise chiar în conul de lumină descris de aceasta.

Odată coborâtă  în faşa blocului ridică ochii urmărind ferestrele apartamentului.

Urcă scările dorindu-şi s-o găsească pe Cris dormind.

Se bucură constatând că aşa era şi se strecură în camera ei cât mai pisiceşte în ciuda lui Mark care-o simţise şi căscase nemulţumit de lumina de pe casa scării.

Voia să doarmă, să adoarmă şi să se trezească în altă stare. Avea încredere în noapte că-i va fi un sfetnic bun, întrucât de multe ori îi temperase pornirile.

Miros de cafea şi câteva voci râzând. Uşi care se deschideau creând agitaţie. Angela adormise târziu spre mijirea zorilor şi acum îi era greu să deschidă fie şi numai ochii. Se foise în somn, se împotrivise unor mâini ce alergau s-o prindă. Zâmbete hâde şi chipuri neclare o urmăriseră cu insistenţă. Nu-şi amintea decât frânturi şi  faptul că o durea capul.

Privi speriată la ceas, era un pic trecut peste şapte. De asta totul era confuz, dormise atât puţin.

În bucătărie Cristina se întreţinea c-un domn, în timp ce doi flăcăi vânjoşi cărau pachetele împrăştiate prin locuinţă. Mormăi şi ea un "bună dimineaţa" mimând o fărâmă de zâmbet. Noroc că fusese inspirată şi-şi aplicase o fărâmă de anticearcăn, altminteri poate n-ar fi beneficiat de privirile languroase ale matinalului musafir.

În câteva minute era edificată şi graţie  cărţii de vizite ce-i fusese oferită de domnul Andrei. Era firma ce asigura transportul bagajelor Cristinei.

După prima gură de cafea domnul Andrei îi devenise chiar simpatic. Sărea din banc în banc şi nu oricum ci chiar avea umor.

Pe masă erau mai multe ceşti goale semn că şi ceilalţi savuraseră câte o cafea.

Mai dură câteva minute până ce domnul în cauză avertizat de unul dintre subalterni trecu metodic la completarea formalităţilor punând la punct ultimele detalii.

Ridicându-se de la locul ei, Angela privi holul şi livingul devenite parcă imense. Era mult spaţiu ca şi  golul ce creştea între cele două prietene. Niciuna nu rostea nici un cuvânt. 

Cristina debarasa masa de urmele celor de la firmă iar Angela răvăşea frigiderul în vederea unui mic dejun.  O ustura stomacul. Nici aseară nu mâncase, de fumat fumase ca un turc… alcoolul contribuise şi el un pic.

- Eu am ciugulit ceva, pune doar pentru tine, rosti Cristina ieşind din bucătărie.

Nu întrebă, nu ripostă ci-şi văzu mai departe de treabă, ba mai mult se bucură, căci încă nu-i era prea clar dacă voia sau nu o confruntare. Amândouă erau uşor iritate şi era mai bine să nu deschidă nicio discuţie.

Oricum se simţea vinovată că-i citise acesteia jurnalul… şi-ar fi cerut iertare dar deschidea astfel o cutie a Pandorei. Unele lucruri e bine a fi încuiate adânc în suflet şi lăsate acolo în uitare. Ar fi rănit-o pe Cristina în cel mai josnic mod şi nu merita. Era una din cele mai nobile fiinţe şi era prietena ei.

Îşi termină gustarea şi se întoarse în camera ei, dereticând pe ici acolo încercând să ignore gândul vinovăţiei. O auzea pe Cris făcând acelaşi lucru în camera de dincolo. Se întâlniră în hol, Angela cu ceva rufe pentru spălat iar Cris aruncând nişte flori.

- Cris, ce-i cu noi? întrebă aceasta cu rufele în braţe privind pe urmele prietenei sale ce-şi ştergea lacrimile.

- Nu-i nimic, ai răbdare cu mine, îi răspunse acesta cu cea mai blajină privire.

Duse rufele la baie şi intră după ea în bucătărie.

- Sunt atât de vinovată faţă de tine. Aş vrea să tac dar mă simt ca o hoaţă.

- Nu.

- Dar nu ştii, nu trebuia… . Nu pot rămâne în casa ta fără să ştii.

Fără nici un cuvânt Cristina se apropie de Angela şi luând-o de mâini îi zâmbi privind-o în ochi.

- Lasă tăcerea să vorbească în locul nostru… eu ştiu ce trebuia să ştiu… tu ştii ceea ce trebuia să ştii. Vreau să-mi zâmbeşti la plecare… vreau să rămâi ceea ce eşti… prietena mea! Poţi?!

- Da, răspunse Angela cu vocea gâtuită de emoţie.

- Mulţumesc şi zâmbindu-i ieşi din bucătărie.

Ziua se derulă ca secvenţele unui film iar timpul neiertător le adusese deja în aeroport.  Privind silueta prietenei pierzându-se în mulţimea celorlalţi pasageri Angela chiar se simţi împăcată cu ea…Cris avea dreptate: fiecare ştia ceea ce trebuia să ştie!